CHEMAREA!

Peste tânguiri de toamnă, peste resemnări de năpăstuiţi, peste neputinţe moştenite şi prea uşor asumate, peste blazări şi păcate, un grup de tineri frumoşi şi curaţi ne lansează o chemare!

Ce-ar fi să-i ascultăm?

Silogism

1. Trăiesc în ţara asta, România, şi nu am de gând să plec din ea pentru a locui în altă parte.
2. Trăiesc în mijlocul comunităţii româneşti şi nu am de gând să mă retrag din lume.
3. Pentru că trăiesc în România şi fac parte din poporul român, mă interesează starea României şi a poporului român.
4. Pentru că e vorba de viaţa mea, a familiei mele şi a celor apropiaţi mie, mă interesează să trăiesc într-o ţară normală, în mijlocul unui popor normal, într-un mediu curat, nepoluat, într-o societate civilizată.
5. Pentru că e vorba de bunurile mele şi de banii mei, mă interesează să nu fiu furat nici din buzunarul propriu, nici din casa mea proprie şi nici din bugetul public, la care contribui şi eu.
6. Pentru că mă interesează toate acestea şi pentru că activitatea politică este răspunzătoare în cea mai mare măsură de starea naţiunii, e de datoria mea să particip la vot.
7. Pentru că nu vreau să votez politicieni incompetenţi, profitori, mafioţi, hoţi, mincinoşi, prefăcuţi, nesimţiţi, şi pentru că în toate partidele consacrate de la noi sunt astfel de specimene, trebuie să aleg din două variante: ori să nu mă mai prezint la vot, ori să votez independenţi/partide/mişcări politice nemânjite de virusul corupţiei, al mafiei şi al imoralităţii.
8. Pentru a îmi acorda o şansă la o viaţă decentă în România, voi sprijini apariţia acestor candidaţi independenţi, apariţia acestor partide şi mişcări politice care, de pe poziţii de moralitate, să însănătoşească sistemul politic de la noi, să încerce să-i vindece rănile şi să dea acestei ţări şi acestui popor suflu nou pentru a îndrăzni să meargă mai departe.

Spuneţi-mi unde greşesc!

Înviere

Se-aprinde ca un foc verde primăvara peste tăpşanele patriei mele. Dă colţul ierbii prin crânguri, şi pe plaiurile înalte mieii îşi înfig cu mirare pentru prima oară-n viaţă copitele lor moi în ţărâna zvântată. Mugurii caută loc în afară, să iasă, să-şi deschidă la soare aripile, şi primesc în schimb zvon de bucurie. Cerurile albastre lasă să plouă cald peste noi cu emoţii.

Când e primăvară sunt copii frumoşi şi veseli şi sunt mame fericite, sunt taţi harnici, dornici să iasă-n grădină. Pământul îşi revine, se dă mai aproape de noi, ni se-alătură, noi ne-aplecăm să-l atingem, să-l cunoaştem mai bine. Atunci ne regăsim parcă un mai vechi prieten: luăm pământul în palme, îl sfărâmăm grijuliu între degete să-i simţim în nări aromele crude născute din vioiciunea şi cuminţenia lui. Şi ne simţim pe loc pătrunşi de mirarea că ţinem în palme, odată cu bulgării de lut negru, atât de uşor, jertfelnicia unui lung şir de români, pierduţi în negurile veacurilor, ce şi-au sădit temeinic oasele în glie. Dar tot atunci ştim că avem în căuşul mâinilor şi promisiunea rodului bun al zilei de mâine. Pământul ne îmbie, glasul lui surd, din adâncuri, numai cei iniţiaţi îl aud. E în cântecul acesta o tânguire şi o chemare deopotrivă, e o taină a înfrăţirii dintre om şi mineral, dintre suflet şi materie, e un legământ între cei vii şi cei morţi, neştiind încă definitiv care suntem viii şi care morţii. E aidoma unei întoarceri acasă, când amintirile ogrăzii părinteşti ne învăluie simţurile cu tihna lucrurilor regăsite, abandonându-ne cu totul frumuseţilor dintru început ale lumii noastre.

Focuri de purificare aprindem în suflete, în care aruncăm gunoaiele ce ne urâţesc şi de împovărează. Greblăm frunzele moarte, strângem uscăturile, afânăm pământul înierbat să-i dăm voie astfel vieţii celei verzi să crească în noi, crudă şi curată, învăluită în lumina soarelui sfânt şi primenită în ploile limpezi ale Duhului. Dăm gerul pe căldură, disperarea pe cutezanţă şi moartea pe Înviere. Şi în nădejdea Învierii să ne fericim că încă suntem, în mila Domnului, împreună cu cei dragi nouă şi cu toţi adormiţii noştri din neam, trecuţi uşor în noi, ca o dulce povară. Să ne fericim că facem încă parte din acest Neam care, deşi bătut şi înjosit şi risipit, îşi caută, cu demnitate şi umilinţă, Mântuirea!

„Despre bunătatea sufletească”

„Degeaba le-am avea pe toate: inteligenţa, cultura, isteţimea, supracultura, doctoratele, supradoctoratele (ca profesorul din Lecţia lui Eugen Ionescu), dacă suntem răi, haini, mojici şi vulgari, proşti şi nerozi, doi bani nu facem, se duc pe apa sâmbetei şi inteligenţa, şi erudiţia, şi supradoctoratele, şi toate congresele internaţionale la care luăm parte, şi toate bursele pentru studii pe care le câştigăm prin concursuri severe. Nimic nu poate înlocui şi suplini niţică bunătate sufletească, niţică bunăvoinţă, toleranţă, înţelegere. Niţică susţinută bună cuviinţă.

Bunătatea sufletească nu-i o virtute subtilă şi rafinată, e un atribut de bază al fiinţei omeneşti si totodată un atribut al culturii. Bunătatea este alt nume al definiţiei date de Aristotel omului: fiinţă socială.

Fără bunătate nu putem convieţui decât în condiţii de groază şi justificând amarnica afirmaţie a lui Sartre: ceilalţi, iată iadul! Există un altruism elementar exprimat prin bunătate care este o axiomă a vieţii obşteşti. Berdiaev spunea: pâinea pentru mine este o problemă materială (subînţeles egoistă, vulgară), dar pâinea aproapelui meu, continua Berdiaev, este pentru mine o datorie spirituală. Reiese de aici în mod vădit că nimic nu poate suplini întru totul bunătatea.

Ştim că de-am vorbi toate limbile si toate dialectele pământului şi de-am fi capabili să clasificăm conform cu clasificarea zecimală toate volumele tipărite în toate limbile pământului, de la Gutenberg şi până astăzi, si de am fi tobă de carte si de erudiţie, si de am cunoaste întrebuinţarea tuturor termenilor specifici tuturor ştiinţelor şi tehnicilor, tot nu ne putem numi oameni culţi dacă suntem nişte pizmăreţi, nişte bădărani şi nişte răi la suflet.

Că ne-o place sau nu, cultura nu este numai acumulare de cunoştinţe, ci o subţirime a caracterului şi capacitatea de a nu considera bunătatea drept o simplă virtute desuetă şi sentimentală.

Să nu săvârşim regretabila eroare de a lua drept scriitori pe simplii făcători de cărţi şi drept oameni de cultură pe simpli memorizatori de informaţii.”

N. Steinhardt – Primejdia mărturisirii. Convorbiri cu Ioan Pintea

 

Să ne oprim puţin asupra vorbelor lui Berdiaev reproduse aici de Părintele Nicolae Delarohia. „Pâinea pentru mine este o problemă materială, dar pâinea aproapelui meu este pentru mine o datorie spirituală.” Înţelegem aici că datoria noastră individuală este înaintarea pe calea credinţei, tot aşa cum e iarăşi de datoria noastră să ajutăm pe aproapele nostru căzut în nevoi.

Acuza adusă de unii că nu putem urma calea lui Hristos luptând totodată pentru cele pământeşti îşi găseşte răspuns aici: lupta pentru cele pământeşti înseamnă ajutorarea aproapelui, care este o datorie creştină, chiar prima dintre ele (dragostea); care lucrare se va împlini, pe plan interior, sufletesc, al fiecăruia dintre noi cu orientarea noastră către cele cereşti. Deci nu e nici o contradicţie – e, în schimb, o împlinire, o conlucrare a celor două planuri.

Ne interesează spiritualul (ţara din cer), atunci când e vorba de desăvârşirea noastră ca oameni, ca indivizi.

Ne interesează materialul (ţara de pe pământ) doar în măsura în care putem aduce o bucurie, un ajutor aproapelui nostru căzut în nevoi. Aici şi acum şi astfel împlinim porunca dragostei.

Ne rămân amândouă: ne rămâne lupta interioară, nevoinţa duhovnicească a fiecăruia dintre noi, precum ne rămâne şi lupta exterioară, cea dusă împotriva răului, nevoilor, mizeriei, corupţiei şi degradării umane din jurul nostru.

Dacă lupta interioară se duce cu armele rugăciunii, cea exterioară se duce cu armele bunătăţii şi sub flamurile dragostei!

Basarabia, dragostea mea

Nu m-am născut în Basarabia, cum de altfel nici părinţii mei nu s-au născut acolo. Nu am acolo rude de sânge, nu acolo este casa mea, nu am deci legături familiale cu acel pământ, cu oamenii care trăiesc acolo. Dar am simţit mereu, de mic, de când am aflat că România cea rotundă fusese odată şi mai rotundă, că ţării mele i-au fost furate teritorii şi oameni, i-au fost înstrăinate şi ascunse, am simţit că o parte din mine lipseşte, m-am simţit de atunci ca un trup infirm, ca un om căruia i-a căzut o mână, îndurând aproape fizic metafora poetului care nu înţelegea de ce ne-au tras graniţa peste genunchi. Şi de atunci visez Basarabia.

Căci, dincolo de realităţile ei tragice, de sistemul ei colectivist, de pământurile ei închise în complexurile agro-industriale, de încăpăţânarea prostească a unora de acolo, puşi pe inventat limbi şi naţiuni, de drag de scaune şi străini, dincolo de destinele umane spulberate şi însiberiate, sărăcite şi resemnate, Basarabia rămâne a fi ceea ce pare să-i fie pecetluit pe veci: un vis, un vis de aur. Atunci când evadăm din realitatea imediată, dureroasă şi îndrăznim pe tărâmurile eternităţii, Basarabia este un ideal, o stare de veghe, un recurs la conştiinţa de neam şi de ţară, o dorinţă şi un dor.

Basarabia, această fată frumoasă în ie albă de in, coboară pe la poale de codru, pe la loc dosit de vânt, pe poteci înierbate, drept spre inima mea. Trece prin podgorii luminate, mângâind boabe pline de must ce se coc în aşteptarea veseliei culesului din toamna promisă. Ascultă, în serile molcome de primăvară târzie, odihnindu-se pe-un plai, broaştele ce orăcăie în neştire în heleşteele din văi, de unde izvorăşte miezul tăcerii. Desculţă, prin colbul cărărilor prelungi străjuite de lanuri înalte de popşoi, umblă alene într-un timp suspendat în amurgul roşu de vară. Basarabia poartă părul lung, despletit, curgându-i pe spate, miroase a struguri, a zarzări şi-a noapte de iarnă cu sănii, e veselă şi îmbietoare ca o vreme bună.

Fecioara aceasta în ie mănâncă mere, trimite scrisori, iubeşte zăpada şi, precum în tablouri, poartă drapele tricolore.

Pământul basarabean, mărginit de ape, prea încercat şi prea râvnit, e azi cel mai revoluţionar spaţiu locuit de români. Simt că poartă în el, ca o sete, peste timp, cumva, neliniştea şi năzuinţa de care erau animaţi transilvănenii acum un veac şi mai bine.

Înstrăinaţi, exploataţi, ademeniţi şi trădaţi de atâtea ori în postatele istoriei, folosiţi mereu ca monedă de schimb pe tarabele marilor imperii, piese pe tabla de şah a tratatelor de pace şi a motivelor de război, moştenindu-şi din generaţie în generaţie toate aceste răni, basarabenii de azi au, în cea mai mare măsură, dintre toţi românii, conştiinţa apartenenţei lor la neam, îşi mărturisesc cel mai curat fibra naţională, dârzenia şi hotărârea. Ei sunt vârful de lance al luptei naţionale de acum, mândri că sunt români, însetaţi de românism, urmaşi demni ai acelui suflet de sfinţenie ridicat din pământul Basarabiei, martirul Valeriu Gafencu.

Avântul lor, fapta lor, credinţa lor dă azi consistenţă cauzei neamului şi poate ne zgălţâie şi nouă, celor de dincoace de Prut, prea multa noastră indiferenţă, comoditate şi autosuficienţă. Şi să nu ne mire dacă, dintre ei, dintre basarabeni, nu se vor mai naşte alţi Gafenci care să ne-aducă jertfele necesare. Sau poate alţi haiduci, sau poate alţi Căpitani.

Nu m-am născut în Basarabia, cum de altfel nici părinţii mei nu s-au născut acolo, dar mi-e un dor teribil de Basarabia, ca de acasă.

3. Munca

Încercând să găsesc, după puterile mele, semnele care să ne identifice ca neam, cu alte cuvinte „ce avem noi de suntem români?”, am găsit că ne face să fim aşa cum suntem pământul, termen generic care poate să însemne zestrea genetică, datele naturale, sângele şi lutul de care avem parte şi pe care ni le preumblăm în partea asta a noastră de lume, străjuită de ape, brazi şi stele, pe de o parte, şi credinţa, cea creştină, ce dă lutului din noi viaţă, miracol, cutezanţă şi stăruinţă în istorie. Întru aceste două laturi ne naştem fiecare din noi: materie însufleţită de Duh, pământ umblător în căutarea lui Dumnezeu care să ne bată, cu varga Lui de milostenie. Căci Îl căutăm pentru că L-am găsit deja, după vorbele unui sfânt părinte.

Dincolo de aste două margini care întruchipează fiinţa românească în lume şi în istorie, care ne fac să fim aşa cum suntem, întrebarea e ce trebuie să facem mai departe, ca să devenim? Ca să facem pasul de la ceea ce suntem la ceea ce am putea fi?

Poporului român i s-a dat bucuria unei patrii frumoase pe pământ şi credinţa unei patrii luminoase în cer; ca să o păstreze pe prima i se cere muncă, să o capete pe a doua i se cere dragoste.

Azi voi vorbi despre muncă.

Pământul din jurul nostru şi pământul din noi cere lucrare. Dar nemuncind pământul din jurul nostru nu vom avea cu ce să hrănim pământul din noi, pe care ni-l purtăm spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea sufletelor noastre.

Ţara noastră e binecuvântată cu sol mănos şi vreme bună de recoltă. Nu ne e dat nici chinul junglelor exuberante de nepătruns, nici nisipul arzător al deşerturilor pustii sau praful pietros al gheţurilor veşnice. Pământul ţării numai ce ne îmbie la muncă. E drept că bogăţia aceasta revărsată a dat prilej multor români să se lase pe tânjală şi parcă în vremurile de acum, mai mult ca niciodată. Câmpuri întregi nelucrate, păşuni pline de ciulini, livezi sălbăticite şi fâneţe necosite ne apar la tot pasul, tot mai multe şi mai dezolante privelişti ale indiferenţei. Pare că un fel de lehamite cuprinde încet această ţară, o delăsare şi o autosuficienţă soră cu moartea. Asta în timp ce ne hrănim cu poame mutante aduse de peste mări şi ţări, cu cărnuri dubioase şi legume de laborator, de parcă ne-am fi dat cu toţii consimţământul să fim cobaii unor experimente de ştiinţa nutriţiei, care să dea răspunsuri la întrebarea „cât de multe toxine poate suporta un corp omenesc?”. E păcat de noi şi pământul acesta care ar putea să hrănească cu îndestulare nu numai pe noi, cei ce trăim pe el, ci şi pe mulţi alţii.

Teama mea e că pământul nu mai suportă multă batjocură şi se va răzbuna aprig pe noi, pe nelegiuirea noastră, pe lipsa noastră de grijă, pe lenea noastră, pe trădarea noastră. Căci nelucrând pământul, îl trădăm de fapt, comitem un act de trădare. Teamă mi-e şi că mâniem pe Dumnezeu! Iar pedeapsa Lui poate fi şi mai înfricoşătoare!

Ne ştiam un popor de oameni harnici. Chiar ne lăudam cu asta. O mai dovedim, mulţi dintre noi, atunci când alergăm în cele străinătăţuri să robim la alţii, pe bani pe care-i considerăm buni pentru munci dintre cele mai mizere, la care ei nu se mai încumetă şi nu se mai înjosesc. Unde ne sunt gospodarii de odinioară, care-şi făceau bătătură largă, să încapă carul roată tras de boi, şura cu vite şi celelalte acareturi, care se trezeau dimineaţa şi ieşeau în grădină, să vadă cât au crescut peste noapte grânele, să-şi umfle piepturile de mulţumirea de a vedea cum răsar în soarele roşiatic roadele lor? Dar nu uitau nici să coboare grabnic din pod securile atunci când ţara îi chema s-o apare. Îşi apărau ţara pentru că-şi apărau, în primul rând, ţarina. Unde sunt ţăranii care sărutau pământul şi îşi făceau cruce la începutul lucrului, care scoteau icoanele din altare pe câmpuri  să vină ploaia la vreme de secetă, care scoteau iarna, la căldura sobei de lemne, şi o cană cu vin să petreacă cu neamurile şi vecinii c-au avut an bogat şi mănos? Azi parcă toate acestea s-au spulberat ca după potop. Şi se pare că chiar de un potop avurăm parte, de vreo jumătate de veac încoace!

Dan Puric amintea o povestire populară, în care pământul este văzut ca o masă, dar la picioarele căreia stau dracii şi o rod, ca să se prăbuşească. Noroc însă cu femeile care trec mălaiul prin ciur, iar dracii, auzind zgomotul muncii, fug. Concluzia domniei-sale era că, „în concepţia ţăranului român, munca ţine pământul să nu cadă, aceasta fiind probabil fibra morală adevărată a neamului nostru.”

Fraţilor, a venit vremea să ne readucem aminte să fim gospodari!

„România are un sens întrucât o începem” spunea Cioran în vremea când nădăjduia o schimbare la faţă a ţării. Pentru fiecare şi cu fiecare din noi România poate începe. Munca noastră face ca România să înceapă; alături de rugăciune şi jertfă, munca poate întări conturul acestei ţări. Căci ea este una dintre acele manifestări umane care strânge laolaltă un popor, care-i dă hrană materială, sănătate fizică şi simţul măsurii, care-l leagă de locul său, care-i dă rostul propriu între trecut şi viitor, între cele ce au fost şi cele ce vor veni, pe axa devenirii istorice. Căci nimic nu e mai direct ca împlinire decât să vezi că bobul pus de tine în pământ dă roadă sub îngrijirea ta, sub mâinile tale, la modul cel mai concret.

Aşadar, e vremea unui nou început. E vremea unor conducători deştepţi şi cuminţi, inspiraţi şi mai ales nehoţi, care să redea muncii valoare, preţuire şi răsplată. E vremea să ne punem pe treabă. Munca nu înjoseşte pe nimeni ci, dimpotrivă, înnobilează omul, îi dă putere şi prestanţă.

Bogăţia pământului trebuie dublată de hărnicia românilor, încurajată şi răsplătită cum se cuvine, pentru a reda României chip de grădină iar românilor pentru a le reda demnitatea, rostul, rezistenţa şi roada bună.

A judeca cu dreaptă măsură

În urma emisiunii „Profesioniştii” difuzată în data de 13 noiembrie 2010, începând cu ora 22.45, de postul de televiziune TVR 1, Consiliul Naţional al Audiovizualului a dat următoarea Decizie, se pare în baza unei reclamaţii. Voi reda, mai jos, câteva consideraţii proprii asupra acestei decizii.

Decizia nr. 1189 din 09.12.2010

Întrunit în şedinţă publică în ziua de 9 decembrie 2010, Consiliul Naţional al Audiovizualului a analizat raportul întocmit de Direcţia monitorizare, în baza reclamaţiei înregistrate la CNA cu nr. 15530/29.11.2010 privind emisiunea „Profesioniştii”, difuzată în data de 13 noiembrie 2010, începând cu ora 22.45, de postul de televiziune TVR 1.
Postul TVR 1 aparţine SOCIETĂŢII ROMÂNE DE TELEVIZIUNE (licenţa audiovizuală nr. TV 340/03.11.2005 şi Decizia de autorizare nr. 1268.0/15.03.2007).
În urma analizării raportului de monitorizare şi a vizionării înregistrării emisiunii respective, membrii Consiliului au constatat că radiodifuzorul SOCIETATEA ROMÂNĂ DE TELEVIZIUNE a încălcat dispoziţiile art. 71 alin. (1) lit. a) din Decizia nr. 187/2006 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, cu modificările şi completările ulterioare.

Potrivit dispoziţiilor invocate:

“ART. 71
(1) În programele de ştiri şi dezbateri informarea în probleme de interes public, de natură politică, economică, socială şi culturală, trebuie să respecte următoarele principii:
a) asigurarea imparţialităţii, echilibrului şi favorizarea liberei formări a opiniilor, prin prezentarea principalelor puncte de vedere aflate în opoziţie, în perioada în care problemele sunt în dezbatere publică;” În fapt, postul public de televiziune TVR1 a difuzat în data de 13.11.2010, începând de la ora 22.45, emisiunea „Profesioniştii”, realizată şi prezentată de Eugenia Vodă. Invitat în emisiune a fost jurnalistul Ion Cristoiu, care a făcut o serie de afirmaţii la adresa lui Corneliu Zelea Codreanu.

Redăm din raportul de monitorizare:
Ion Cristoiu: (…) Sunt proiecte. Am vrut să fac o carte despre Corneliu Zelea Codreanu. Am început-o, am muncit vreo doi ani, am lăsat-o pe la jumătate.
Eugenia Vodă: A, da? Să rămânem puţin aici, Corneliu Zelea Codreanu. Ai abandonat cartea, de ce?
Ion Cristoiu: Mi-am dat seama că nu voi termina niciodată documentarea pentru cartea asta. Corneliu Zelea Codreanu a fost condamnat pe baza Codului Penal al lui Carol al II-lea. Pentru asta, om serios ce eram, m-am dus să citesc Codul Penal al lui Carol al II-lea, de acolo m-am dus la Carol al II-lea, de la Carol al II-lea m-am dus la istoria României, de la istoria României la istoria universală, nu mai termin niciodată. Am această…
Eugenia Vodă: Păcat.
Ion Cristoiu: Mă documentez atât de serios, încât am de scris un articol.
Eugenia Vodă: Bun, dar după doi ani de lucrat cu această substanţă chimică, privită de multă lume ca o substanţă explozivă, Corneliu Zelea Codreanu, doi ani ai citit despre?
Ion Cristoiu: Da.
Eugenia Vodă: Îl vezi ca pe un personaj interesant, ca pe-un personaj pozitiv, mai mult negativ, malefic, benefic?
Ion Cristoiu: Eu îl văd ca pe-un personaj tragic şi cred că este o greşală. Toţi cei care-l judecă pe Corneliu Zelea Codreanu după formula: ce-ar fi fost dacă? Corneliu Zelea Codreanu nu a fost niciodată la putere.
Eugenia Vodă: Deci, după tine era un om de bună-credinţă?
Ion Cristoiu: Da.
Eugenia Vodă: Sau era un fanatic?
Ion Cristoiu: Nu, era un om de bună-credinţă. În dosarele de la Siguranţă, 24 le-am citit şi le-am şi tras la xerox, nu există nici o notă în legătură cu corupţia lui şi ăia căutau. Deci, nu există nimic, nimic, nimic din ceea ce ar putea să, să arate că a fost corupt sau că a fost tentat şi în al doilea rând a fost singurul politician român care n-a fost manevrat de Carol al II-lea, deoarece nu voia puterea. Carol al II-lea i-a manevrat pe toţi, inclusiv lideri ţărănişti, liberali.
Eugenia Vodă: Dar ce voia de fapt el?
Ion Cristoiu: Cred că se temea să ia puterea, ca să spun eu ca, adică îmi dau eu seama că, chiar şi atunci când în 37 putea s-o ia, n-a vrut. Cred că prefera puterea pe care i-o dădea făgăduiala că va face mare lucru, s-a temut. Probabil că avea intuiţia aceasta că ajungând la putere ar fi dezamăgit şi ar fi compromis tot ce afirma el.
……
Eugenia Vodă: Deci, citind despre Zelea Codreanu concluzia ta e că?
Ion Cristoiu: Că el a fost doar o necesitate într-o lume interbelică în care politicianismul ajunsese să dezguste pe tineri. Succesul lui uriaş la tineri.
Eugenia Vodă: Şi la tineri de calitate. Asta-i foarte uşor.
Ion Cristoiu: Au fost mari intelectuali. Păi da, de ce erau seduşi acei mari intelectuali? Pentru că venea un om într-o lume în care toţi liderii politici erau învârtiţi pe degete de Carol al II-lea, erau în stare de orice compromis pentru a ajunge la putere. Da? Şi a venit un om care a zis: mă interesează onoarea.

Analizând conţinutul emisiunii, în speţă, punctul de vedere şi caracterizarea făcută de domnul Ion Cristoiu lui Corneliu Zelea Codreanu, precum şi modul în care s-a desfăşurat discuţia dintre invitat şi realizatoare, membrii Consiliului au apreciat că ediţia din data de 13 noiembrie 2010 a emisiunii “Profesioniştii” a fost difuzată cu încălcarea dispoziţiilor legale privind asigurarea echilibrului şi imparţialităţii informaţiilor şi favorizarea liberei formări a opiniilor.
Membrii Consiliului au apreciat că abordarea subiectului privitor la fostul lider al extremei-drepte naționalist creștine din România interbelică, al partidului Garda de Fier sau al Legiunii Arhanghelul Mihail (Mişcarea Legionară), personaj acuzat de implicarea în asasinate şi manifestări antisemite, impunea respectarea principiului echilibrului informaţiei prin prezentarea unei pluralităţi de opinii.
Astfel, având în vedere faptul că în emisiune a fost atins un subiect controversat („o substanţă explozivă”, după cum îl caracterizează realizatoarea), membrii Consiliului au considerat că, în cadrul acesteia era necesar ca, alături de opinia laudativă a invitatului despre Corneliu Zelea Codreanu, să fie prezentat şi un alt punct de vedere aflat în opoziţie, astfel încât publicul telespectator să-şi poată forma în mod liber o opinie, având la dispoziţie o pluralitate de opinii, pro şi contra.
Consiliul a mai apreciat că nici atitudinea realizatoarei nu a fost de natură să aducă echilibru şi imparţialitate informaţiei puse la dispoziţia publicului, situaţie în care, în faţa unei opinii singulare, monocolore, percepţia publicului cu privire la faptele prezentate a fost afectată, influenţată.

Redăm spre exemplificare din raportul de monitorizare:
Eugenia Vodă: Te-am întrebat: Zelea era un fanatic sau nu? Ai fi scris biografia unui fanatic, sau nu?
Ion Cristoiu: Dar, nu era un fanatic al ideilor legionare, iar o greşală. Era un fanatic al ideii de onoare, de demnitate, era un fanatic al altor idei. Cred că era un personaj mai aparte, poate mai romantic din acest punct de vedere.
Eugenia Vodă: Te-ai îndrăgostit de Zelea Codreanu, ţi-a căzut cu tronc citind?
Ion Cristoiu: Da, pentru că nu am găsit nimic din ce fac politicienii de-acum şi politicienii interbelici: n-a făcut compromisuri, n-a fost corupt. Una este faza Horia Sima, nici nu mă interesează, adică acolo chiar că au fost catastrofali, chiar au fost criminali. Deocamdată vorbim de un personaj care n-a ajuns la putere. De asemenea, având în vedere faptul că invitatul l-a prezentat pe Corneliu Zelea Codreanu într-o lumină pozitivă, favorabilă, caracterizându-l ca pe un personaj romantic, ce nu a fost corupt, fanatic al ideii de onoare, de demnitate, Consiliul a apreciat că, la editarea emisiunii, radiodifuzorul trebuia să ţină cont şi de prevederile art. 47 din Codul audiovizualului, care interzic prezentarea apologetică a crimelor şi abuzurilor regimurilor totalitare, a autorilor unor astfel de fapte.

În temeiul dispoziţiilor art. 91 alin. (2), şi cu respectarea prevederilor art. 15 din Legea audiovizualului nr. 504/2002, cu modificările şi completările ulterioare, Consiliul Naţional al Audiovizualului decide adresarea unei somaţii publice SOCIETĂŢII ROMÂNE DE TELEVIZIUNE pentru postul de televiziune TVR 1 şi dispune intrarea de îndată în legalitate.
Potrivit dispoziţiilor art. 93^1 alin. (1) şi (2) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 333/2009, aveţi obligaţia de a transmite în următoarele 24 de ore de la comunicare, sonor şi vizual, de cel puţin 3 ori, în intervalul orar 18.00-22.00, din care o dată în principala emisiune de ştiri, următorul text:
”Consiliul Naţional al Audiovizualului a sancţionat postul de televiziune TVR 1, cu somaţie publică, întrucât, în cadrul emisiunii „Profesioniştii”, din 13 noiembrie 2010, în care a fost abordat un subiect controversat, nu a fost asigurată pluralitatea ideilor şi a punctelor de vedere, fiind încălcate principiile echilibrului şi imparţialităţii informaţiilor şi favorizarea liberei formări a opiniilor, prevăzute de legislaţia din domeniul audiovizualului.”
Vă atragem atenţia că textul nu poate fi difuzat în calupuri de publicitate.

Desigur, CNA are o lege în baza căreia funcţionează şi un cod, pomenit în textul mai-sus-redatei decizii, care reglementează “conţinutul audiovizualului”. Înţeleg că a fost o reclamaţie, căreia CNA i-a răspuns în felul de mai sus, considerând că e cazul sancţionarea TVR1 pentru emisiunea respectivă.

Să vedem dacă articolul în baza căruia s-a hotărât sancţionarea postului de televiziune are legătură cu speţa noastră. În textul reglementării se spune că “informarea trebuie să asigure imparţialitatea, echilibrul şi favorizarea liberei formări a opiniilor, prin prezentarea principalelor puncte de vedere aflate în opoziţie, în perioada în care problemele sunt în dezbatere publică”. Şi sancţiunea s-a dat deoarece, chipurile, doamna Eugenia Vodă l-a lăsat pe Ion Cristoiu să-şi exprime propria opinie în legătură cu personalitatea lui Corneliu Zelea Codreanu, (care opinie s-a dovedit a fi cumva favorabilă conducătorului Mişcării Legionare), fără să asigure prezenţa în studio a încă unuia, din tabăra detractorilor Legiunii, care să înfiereze, cu scrâşnire, pe Codreanu.

Să înţelegem aşadar, că era nevoie de “prezentarea punctelor de vedere aflate în opoziţie” pentru că ne aflăm într-o “perioadă în care problemele sunt în dezbatere publică”. Adică, tradus la speţa noastră, problematica legionară se află în dezbatere publică, sau măcar personalitatea lui Corneliu Zelea Codreanu se află în dezbatere publică, căci despre el era vorba.

Asta e o veste bună, dacă chiar aşa e (şi aşa trebuie să fie, dacă o spune chiar CNA-ul…). Prin urmare încă nu ne-am lămurit cum e cu Codreanu, “problema” se află încă în dezbatere publică. Aşadar, pe posturile audio-vizuale, orice prezentare a acestui om politic interbelic trebuie să se facă doar dacă se asigură “prezentarea principalelor puncte de vedere aflate în opoziţie”. E o chestie de care trebuie să ţinem cont pe viitor…

Ori de câte ori îl va denigra cineva pe Codreanu în vreo emisiune, vom putea oricare dintre noi să cerem CNA-ului sancţionarea respectivului agent mass-media pentru că nu a a asigurat şi celălalt punct de vedere, prolegionar, aflat, bineînţeles, în opoziţie. Mi se pare de bun-simţ, democratic şi consecvent în aplicarea literei şi spiritului legii.

De-ar fi doar atât, nu ar fi cazul să ne lamentăm prea mult. Dar CNA-ul nu se rezumă la a aplica sancţiunea de rigoare pentru încălcarea unui articol din “Codul de reglementare a conţinutului audiovizual”.

Consiliul Naţional al Audiovizualului nu numai că declară că problema Codreanu e încă în dezbatere publică, deci nu s-a stabilit nimic clar până acum, dar vine el, atotştiutor şi savant, şi pune lucrurile la punct, ca să nu rămânem aşa, într-o dezbatere veşnică. CNA-ul ne spune ce şi cum, că “fostul lider al extremei-drepte naţionalist creştine din România interbelică” e un “personaj acuzat de implicarea în asasinate şi manifestări antisemite”. Acum ne-a lămurit CNA-ul! Se pare că problema Codreanu a încetat să mai fie, de acum încolo, controversată: e clar, Codreanu a fost implicat în asasinate şi manifestări antisemite. Oare ni se pot da şi câteva exemple sau trebuie doar să-i credem pe cuvânt pe cei din CNA?

Codreanu a fost judecat de mai multe ori în perioada vieţii sale. Niciodată nu a fost condamnat pentru vreun asasinat. Nici pentru manifestări antisemite. Căci una e să fii acuzat şi alta e să fii şi condamnat pentru acele acuzaţii. Când a fost condamnat Codreanu, în cele din urmă, a fost condamnat, la dispoziţia lui Carol al II-lea, se ştie, pentru “ultraj adus unui demnitar de Stat”, la 6 luni închisoare. După numai o lună, într-un alt process, mai este condamnat la 10 ani muncă silnică, pentru “tradare de ţară”. Se ştie că, după executarea pedepsei, cel condamnat se consideră a fi reeducat. E drept, Codreanu nu a apucat să fie considerat reeeducat pentru societate, deoarece, după 6 luni de detenţie, este pur şi simplu asasinat, la ordinul aceluiaşi Carol al II-lea, împreună cu alţi 13 legionari, (în detenţie, fiind, cu toţii). Ca totul să fie mai clar şi mai sigur…

Câte personaje ale prezentului, câţi oameni politici, câţi parlamentari, câţi oameni de afaceri nu sunt acuzaţi de tot felul de infracţiuni, unele mai scandaloase decât altele? Ce facem cu ei, cum vorbim despre ei, cum îi prezentăm în emisiuni? Avem pentru toţi, întotdeauna, şi opiniile pro şi opiniile contra la dispoziţie?

Semnalarea în decizia CNA a articolului 47 din Codul audiovizual, care interzice prezentarea apologetică a unor crime şi abuzuri ale regimurilor totalitare sau ale autorilor unor astfel de fapte, nu are de asemenea aplicare în speţă, pentru că personajul istoric de care vorbim, Corneliu Zelea Codreanu, nu a făcut niciodată parte din vreun „regim totalitar”, iar această acuzaţie denotă o crasă necunoaştere a istoriei din partea membrilor CNA.

Aştept să văd că CNA-ul va judeca cu aceeaşi măsură şi luminată înţelepciune şi de acum încolo, în toate cazurile aflate în dezbatere publică. Altfel, el însuşi va fi acuzat de încălcare principiului asigurării echilibrului şi imparţialităţii.

Iată mai jos câteva luări de poziţie, pro şi contra, pe marginea Deciziei CNA:

Ion Cristoiu vorbeste la TVR despre C.Z.Codreanu. Reactia Altermedia, Victor Roncea si NapocaNews

TVR, Ion Cristoiu şi Eugenia Vodă

O armată de Pro(fe)sionişti vor să-l taie-mprejur pe Cristoiu

CNA: Una caldă, alta rece

Scrisoarea celor zece intelectuali în apărarea Eugeniei Vodă

Declaraţia lui Christian Mititelu, membru CNA

Articol din blogul „Cămaşa Verde”

România regăsită sau Lista celor 100

Pe diferite bloguri şi în alte locuri de pe internet, sesizez în ultima vreme o nelinişte din ce în ce mai acută legată de starea societăţii româneşti, o nelinişte pornită din deziluzia pe care o încearcă tot mai mulţi români, şi printre ei şi foarte mulţi tineri, vis-a-vis de clasa nostră politică, de imoralitatea conducătorilor noştri.

De aici, ca un lucru totuşi îmbucurător, remarc speranţa manifestată cel puţin la nivel declarativ de tot mai mulţi concetăţeni de a vedea o schimbare din temelii a clasei politice româneşti şi dorinţa de a se implica personal în acest sens într-o acţiune comună a celor cărora le pasă.

Mulţi din cei pe care i-am auzit ar vrea să vadă că se coagulează un grup de iniţiativă şi acţiune, că se strâng rândurile românilor de bună-credinţă, pentru a se trece de la vorbe la fapte, de la lamentări interminabile la exprimarea dârză a adevărurilor vieţii româneşti. Pentru a se trece de la starea de obidit şi supus care îndură resemnat batjocura conducătorilor politici la starea de om încrezător că mizeria care s-a cocoţat în fruntea ţării mai poate fi aruncată şi la gunoiul istoriei! Imoralităţii fără margini pe care o manifestă pe faţă, deja fără nici un pic de ruşine, politicienii noştri, trebuie să i se pună capăt, dar în nici un caz printr-o nouă imoralitate. Actuala clasă politică ne-a arătat că este urâtă aproape în întregul ei, astfel încât nu prea ai pe cine cu cine să înlocuieşti, dacă rămâi închis în limitele ei autoimpuse, înăcrite şi mucegăite.

Dar cred cu tărie că în ţara asta mai sunt şi oameni oneşti, curajoşi şi de bună-credinţă. E singura speranţă care ne-ar mai putea ţine, ca popor, laolaltă! Speranţa în oamenii buni ai acestei naţii, speranţa că aceştia încă mai există şi nu au dispărut cu totul!

De aceea lansez în acest loc o listă deschisă de subscrieri. Vă aştept aici pe toţi cei ce mai cred în România! Pe toţi cei ce mai cred că destinul acestei ţări nu s-a încheiat, că România mai are o şansă! Această şansă stă numai în voinţa noastră, în voinţa noastră afirmată faptic, materializată, participativă.

Caut 100 de români de treabă, 100 de români buni, cinstiţi şi cu drag de ţară! 100 de români cu credinţă, nădejde şi dragoste! De fapt, nu vă caut eu pe voi. Ştiind că ne căutăm unii pe alţii de mult timp, am speranţa că ne vom găsi, în sfârşit, unii pe alţii! Şi găsindu-ne noi, vom ajuta România să se regăsească pe ea însăşi!

De ce 100?, vă veţi întreba, poate. Pentru că orice început e mai greu. Când vom fi deja 100, vom porni în căutarea celor 1000, şi să dea Domnul să vină cât mai mulţi!

Suntem prea puţini, veţi spune, poate. Şi îmi veţi aminti iarăşi fatalitatea naţională că nu se face primăvară cu o floare. Să credem atunci că dacă nu ar ieşi primul ghiocel din zăpada îngheţată, n-ar şti primăvara că e vremea să sosească… Şi cu credinţa asta să ne strângem rândurile, pentru a ne întări încrederea că se poate!

Cu Dumnezeu înainte! Căci cu noi este Dumnezeu!

„Planul de salvare naţională”

Găsesc din când în când prin paginile internetului articole care îmi atrag atenţia prin ceea ce cred eu a fi o preocupare a autorilor lor întru găsirea de soluţii la chestiunea românească. Adică sunt contribuţii, în opinia mea, bineînţeles, la lămurirea dilemei din care s-a născut şi acest blog, şi această dilemă poartă numele „România”. Pentru că România chiar este, azi, o dilemă.

Întrebarea „Ce facem cu România?” poate să însemne, în sensurile ei ultime şi teribile: „Există, de fapt, România?” sau, mai precis: „Mai merită să existe, de fapt, România?”. Mai are ceva ţara asta de spus lumii? Locuitorii ei, românii, se mai identifică întrucâtva cu ţara lor? Patria lor mai este patria lor, mai merită acest nume? Dacă toţi (majoritatea) dorim să emigrăm înseamnă că ţara asta s-a golit de conţinut sau că trebuie, mai devreme sau mai târziu, să se golească cumva de conţinut? Dacă ne conduc străinii, de pe la diferite instituţii, fonduri mondiale, tribunale şi înalte porţi pentru că ai noştri conducători, din neamul nostru, ne-au trădat, ne-au furat şi ne-au batjocorit, ţara noastră mai merită numele de ţară? Mai are rost să existe ca entitate pe harta lumii? Sau e mai bine să ne declarăm pur şi simplu teritoriu al nimănui, doar-doar i s-o face cuiva, vreunui stăpân cu bani, milă de noi şi ne va adopta cu totul, ca pe orfanii lumii?

M-am gândit să reproduc aici, în această categorie, articole sau fragmente găsite pe aiurea, pe net, care pun, fiecare în felul său, aceeaşi problemă: Ce facem cu România? Cu speranţa mea, declarată încă o dată, că mai există români care să-şi dorească România, şi că acei români se vor aduna, într-un fel sau altul, într-un RĂSPUNS! Mai jos reproduc un astfel de articol:

„Planul de salvare nationala

Sa nu ne mai imaginam ca unii sau altii, care se vor schimba vremelnic in fruntea tarii, ne vor scoate din criza si ne vor conduce pe drumul cel bun. Guvernantii unei natiuni se pot opune, este adevarat, progresului si dezvoltarii unui stat, prin legile proaste si haotice pe care le promoveaza. Ei nu pot insa niciodata, atat timp cat cetatenii acelei tari vor fi liberi, sa dicteze mereu drumul pe care il va urma majoritatea. Dimpotriva.

Exista mereu o suma a vointelor, dorintelor si viselor cetatenilor unui stat, care in final se contabilizeaza intr-un trend national. Spune-mi ce visuri de viata ai, ca sa iti spun ce vei ajunge in viata. Dincolo de educatia primita, de trasaturile cu care am fost inzestrati genetic, ne defineste idealul pe care ni-l formam in viata. Atat timp cat nu vom sti sa visam si nu vom avea curajul sa ne dorim aparent imposibile, vom ramane mereu o natiune care se zbate doar pentru a supravietui.

Mediocritatea reprezentantilor clasei politice, care s-au intamplat sa ne reprezinte la cel mai inalt nivel dupa 1989, ne-a dezgustat in asemenea hal incat ori ne-am retras din fata lor, pierindu-ne orice urma de interes pentru viata politica, ori ne-a inrait pana acolo incat sa ne dorim doar sa scapam de ei.

De cativa ani nu facem altceva decat sa ne rugam cerului, imediat cum s-au instalat la conducerea tarii, sa ni-i ia de pe cap. Fiind un popor cu asteptari legate de implinirea nevoilor de baza, nu am facut decat sa asteptam sa ni se dea. Ne-am pus toate sperantele mereu in „Taticul” de la conducere, pentru ca inevitabil de fiecare data sa sfarsim dezamagiti si inselati. Pentru ca atat timp cat noi nu credem in idei, dincolo de o persoana sau alta, si asteptam totul doar de la unul sau de la altul, vom sfarsi intotdeauna prin a fi inselati de cutare sau cutarica.

Oricat de naivi am putea fi, pana nu vom crede in noi, pana nu vom visa cu ochii deschisi ca putem sa transformam Romania dintr-o tara mereu clasata ultima (in toate cele bune si prima in cele rele) intr-un stat cu care sa ne putem mandri oriunde in lume, nu vom reusi decat sa ne adancim in mediocritate si mizerie.

Miracolele se petrec atunci cand crezi in ele si cand stii ca tu le poti indeplini. Daca vom sta sa ne rugam si sa asteptam ca mereu altii sa vina si sa ne dea, sa ne arate, sa ne invete si sa ne ajute, atunci vom ajunge sclavii lor si rusinea Europei. Pentru inceput, trebuie sa gasim puterea de a crede. Conducatorii trebuie sa aiba inteligenta sa ne arate ca se poate. Iar apoi sa avem rabdare. Pentru ca nimic nu are cum sa ne stea in cale, atunci cand nu avem nicio alta dorinta mai mare decat sa reusim in ceea ce ne-am propus.

Uitati de ei, ganditi-va la voi si la cate puteti realiza singuri, fie si impotriva lor. Credeti si atunci cand nimic nu a mai ramas de crezut. E primul pas inainte.

Duminica, 26 Decembrie 2010, ora 18:00

Sursa: Ziare.com
Autor: Iulian Leca”

Unde-a plecat, călare, Făt-Frumos…

Azi, 30 noiembrie 2010, se împlinesc 72 de ani de când un român a fost asasinat mişeleşte: Corneliu Codreanu. Un om care a însufleţit conştiinţele româneşti ale vremii sale, şi care ne-a lăsat moştenire un vis. Visul unei Românii frumoase. Cu visul acesta vor creşte generaţii întregi de români, cu visul acesta au luptat în munţi tineri precum Ion Gavrilă Ogoranu, au murit în închisori tineri precum Valeriu Gafencu.

Se pare că Tudor Arghezi ar fi scris această poezie sub emoţia produsă de vestea tragicei  dispariţii. De fapt o ţară întreagă a fost atunci şocată, tristă, desnădăjduită.

Tudor Arghezi nu făcea parte, din câte ştiu, dintre simpatizanţii lui Codreanu. Dacă el a scris această poezie în memoria Căpitanului, cu atât mai impresionant mi se pare gestul şi mesajul. Rămâne, din toate, această poezie ca o flamură îndoliată peste culmi de ţară…

FAT FRUMOS

de Tudor Arghezi
Unde-a plecat, cãlare, Fãt-Frumos,
De nu se mai zãreşte nicãierea,
Oricât şi-ar pune soarele puterea,
Oricât s-ar pogorî luna de jos?

Munţii pustii, cu piscurile catã
Mâhniţi, din cer, în valea de granit,
Ca sã-l mai vadã, cel puţin o datã,
Viu dacã-i viu, sau mort de-o fi murit.

Cântecul lui, de care ţara toatã
Era învãluitã ca-ntr-un vis,
De sta şi ochiul şoimilor închis
În ascultare, s-a oprit deodatã.

S-a rupt din codri, s-a pierdut din şes
Şi, goalã ca de suflet, tristã, ţara
Nu mai gãseşte parecã-nţeles.
De ce e ziuã şi se lasã seara.

Fluierul lui cânta şi-n cingãtoare,
Şi zeci de sate albe, fermecate,
Cu sute de feciori şi de fecioare,
Îl ascultau doinind pe înnoptate.

Se deşteptau cu doina lui în zori,
Se-ndrãgosteau la cântecele sale
Şi se simţeau logodnicii uşori
Şi mai frumoşi, cãlcând în iarba moale.

Împrietenit cu cerbii şi mistreţii
Şi nins cu fluturi jucãtori în cete,
Jivinele-l priveau ca nişte fete
Şi cu sfiala dulce-a tinereţii.

Unde-a plecat cã n-are nimeni ştire
Fãtul-Frumos, cu negre plete grele,
Cu ochi albaştri, plini ca de mãrgele,
Şi cu sprinceana-n jurul lor subţire?

A coborât din munţi, pe stânci, cãlare,
Şi patru nopţi a scãpãrat pãmântul,
De subt copitele nerãbdãtoare
Ce s-au luptat cu cremenea şi vântul.

Şi luându-şi fluier, însã şi secure,
Şi arme grele, -n mâna lui uşoare,
Trecu, ca o sãgeatã prin pãdure,
Şi ca un fulger purtãtor de soare.

El strãbãtu întreaga ţarã,
Iar Dunãrea nevrând sã-i facã loc
O spintecã, sburdând, pe la mijloc
Cu pieptu-n unde şi cu coifu-afarã

Şi s-ar fi zis cã negrul armãsar,
Cu nãrile suflând la faţa apei,
Pe Dumnezeu îl duce, sau mãcar,
Pe un trimis al lui Traian şi-al Papei.

Neamul ursuz din ţãrmul de sub lunã,
Neam trist, urât, şi hâd şi sângeros,
Ameninţase doinele lui Fãt-Frumos,
Mândria lui şi voia lui cea bunã.

Iar Fãt-Frumos, oprindu-se din cânt
Simţi, din sânge, flãcãri cã se-adunã,
Şi-n glas, în vorbe, -n pâine şi pãmânt,
Dogoarea cerului strãbunã.

Şi o luminã nouã-n viaţa lui,
Şi o chemare din Tãrii şi noapte –
Şi-n toate glasul nu ştia al cui,
Şi un îndemn de semne şi de şoapte

Nemaiştiute, nemaiîncercate
Ce se iscau şi se topeau în salbe,
Cã lua vãzduhul chipuri aripate
Şi se-ngroşau într-însul forţe albe.

Se ridicau talaze mari de mare,
Frunza suna ca zalele, şi-o zare
Era ca o tipsie izbitã de sãgeţi.
Murmur de fier şi şuier de urale,
Într-o urzire crâncenã de vieţi,
De lãnci împiedecate în zãbale.

Acum s-a dus duşmanul sã-l rãpuie:
Ori sã-l înece-n sânge şi-n vâltoare,
Ori bezna lui ziditã sã descuie –
În stare şi de milã, dar şi de necruţare –

Cum va voi, cãci vrednicul urmaş
Al lui Ştefan şi Ţepes împreunã,
Ridicã şi altare din stei pentru vrãjmaş,
Dar şi ţepoaie-nalte, cu proţãpirea bunã.

Tu, Ţarã, -aşteaptã cântecele iar
Sã se strecoare-n ramuri liniştit,
Din rãsãritul mare-n asfinţit,
De la hotar pânã-n hotar.