Feeds:
Articole
Comentarii

Pe diferite bloguri şi în alte locuri de pe internet, sesizez în ultima vreme o nelinişte din ce în ce mai acută legată de starea societăţii româneşti, o nelinişte pornită din deziluzia pe care o încearcă tot mai mulţi români, şi printre ei şi foarte mulţi tineri, vis-a-vis de clasa nostră politică, de imoralitatea conducătorilor noştri.

De aici, ca un lucru totuşi îmbucurător, remarc speranţa manifestată cel puţin la nivel declarativ de tot mai mulţi concetăţeni de a vedea o schimbare din temelii a clasei politice româneşti şi dorinţa de a se implica personal în acest sens într-o acţiune comună a celor cărora le pasă.

Mulţi din cei pe care i-am auzit ar vrea să vadă că se coagulează un grup de iniţiativă şi acţiune, că se strâng rândurile românilor de bună-credinţă, pentru a se trece de la vorbe la fapte, de la lamentări interminabile la exprimarea dârză a adevărurilor vieţii româneşti. Pentru a se trece de la starea de obidit şi supus care îndură resemnat batjocura conducătorilor politici la starea de om încrezător că mizeria care s-a cocoţat în fruntea ţării mai poate fi aruncată şi la gunoiul istoriei! Imoralităţii fără margini pe care o manifestă pe faţă, deja fără nici un pic de ruşine, politicienii noştri, trebuie să i se pună capăt, dar în nici un caz printr-o nouă imoralitate. Actuala clasă politică ne-a arătat că este urâtă aproape în întregul ei, astfel încât nu prea ai pe cine cu cine să înlocuieşti, dacă rămâi închis în limitele ei autoimpuse, înăcrite şi mucegăite.

Dar cred cu tărie că în ţara asta mai sunt şi oameni oneşti, curajoşi şi de bună-credinţă. E singura speranţă care ne-ar mai putea ţine, ca popor, laolaltă! Speranţa în oamenii buni ai acestei naţii, speranţa că aceştia încă mai există şi nu au dispărut cu totul!

De aceea lansez în acest loc o listă deschisă de subscrieri. Vă aştept aici pe toţi cei ce mai cred în România! Pe toţi cei ce mai cred că destinul acestei ţări nu s-a încheiat, că România mai are o şansă! Această şansă stă numai în voinţa noastră, în voinţa noastră afirmată faptic, materializată, participativă.

Caut 100 de români de treabă, 100 de români buni, cinstiţi şi cu drag de ţară! 100 de români cu credinţă, nădejde şi dragoste! De fapt, nu vă caut eu pe voi. Ştiind că ne căutăm unii pe alţii de mult timp, am speranţa că ne vom găsi, în sfârşit, unii pe alţii! Şi găsindu-ne noi, vom ajuta România să se regăsească pe ea însăşi!

De ce 100?, vă veţi întreba, poate. Pentru că orice început e mai greu. Când vom fi deja 100, vom porni în căutarea celor 1000, şi să dea Domnul să vină cât mai mulţi!

Suntem prea puţini, veţi spune, poate. Şi îmi veţi aminti iarăşi fatalitatea naţională că nu se face primăvară cu o floare. Să credem atunci că dacă nu ar ieşi primul ghiocel din zăpada îngheţată, n-ar şti primăvara că e vremea să sosească… Şi cu credinţa asta să ne strângem rândurile, pentru a ne întări încrederea că se poate!

Cu Dumnezeu înainte! Căci cu noi este Dumnezeu!

Anunțuri

Găsesc din când în când prin paginile internetului articole care îmi atrag atenţia prin ceea ce cred eu a fi o preocupare a autorilor lor întru găsirea de soluţii la chestiunea românească. Adică sunt contribuţii, în opinia mea, bineînţeles, la lămurirea dilemei din care s-a născut şi acest blog, şi această dilemă poartă numele „România”. Pentru că România chiar este, azi, o dilemă.

Întrebarea „Ce facem cu România?” poate să însemne, în sensurile ei ultime şi teribile: „Există, de fapt, România?” sau, mai precis: „Mai merită să existe, de fapt, România?”. Mai are ceva ţara asta de spus lumii? Locuitorii ei, românii, se mai identifică întrucâtva cu ţara lor? Patria lor mai este patria lor, mai merită acest nume? Dacă toţi (majoritatea) dorim să emigrăm înseamnă că ţara asta s-a golit de conţinut sau că trebuie, mai devreme sau mai târziu, să se golească cumva de conţinut? Dacă ne conduc străinii, de pe la diferite instituţii, fonduri mondiale, tribunale şi înalte porţi pentru că ai noştri conducători, din neamul nostru, ne-au trădat, ne-au furat şi ne-au batjocorit, ţara noastră mai merită numele de ţară? Mai are rost să existe ca entitate pe harta lumii? Sau e mai bine să ne declarăm pur şi simplu teritoriu al nimănui, doar-doar i s-o face cuiva, vreunui stăpân cu bani, milă de noi şi ne va adopta cu totul, ca pe orfanii lumii?

M-am gândit să reproduc aici, în această categorie, articole sau fragmente găsite pe aiurea, pe net, care pun, fiecare în felul său, aceeaşi problemă: Ce facem cu România? Cu speranţa mea, declarată încă o dată, că mai există români care să-şi dorească România, şi că acei români se vor aduna, într-un fel sau altul, într-un RĂSPUNS! Mai jos reproduc un astfel de articol:

„Planul de salvare nationala

Sa nu ne mai imaginam ca unii sau altii, care se vor schimba vremelnic in fruntea tarii, ne vor scoate din criza si ne vor conduce pe drumul cel bun. Guvernantii unei natiuni se pot opune, este adevarat, progresului si dezvoltarii unui stat, prin legile proaste si haotice pe care le promoveaza. Ei nu pot insa niciodata, atat timp cat cetatenii acelei tari vor fi liberi, sa dicteze mereu drumul pe care il va urma majoritatea. Dimpotriva.

Exista mereu o suma a vointelor, dorintelor si viselor cetatenilor unui stat, care in final se contabilizeaza intr-un trend national. Spune-mi ce visuri de viata ai, ca sa iti spun ce vei ajunge in viata. Dincolo de educatia primita, de trasaturile cu care am fost inzestrati genetic, ne defineste idealul pe care ni-l formam in viata. Atat timp cat nu vom sti sa visam si nu vom avea curajul sa ne dorim aparent imposibile, vom ramane mereu o natiune care se zbate doar pentru a supravietui.

Mediocritatea reprezentantilor clasei politice, care s-au intamplat sa ne reprezinte la cel mai inalt nivel dupa 1989, ne-a dezgustat in asemenea hal incat ori ne-am retras din fata lor, pierindu-ne orice urma de interes pentru viata politica, ori ne-a inrait pana acolo incat sa ne dorim doar sa scapam de ei.

De cativa ani nu facem altceva decat sa ne rugam cerului, imediat cum s-au instalat la conducerea tarii, sa ni-i ia de pe cap. Fiind un popor cu asteptari legate de implinirea nevoilor de baza, nu am facut decat sa asteptam sa ni se dea. Ne-am pus toate sperantele mereu in „Taticul” de la conducere, pentru ca inevitabil de fiecare data sa sfarsim dezamagiti si inselati. Pentru ca atat timp cat noi nu credem in idei, dincolo de o persoana sau alta, si asteptam totul doar de la unul sau de la altul, vom sfarsi intotdeauna prin a fi inselati de cutare sau cutarica.

Oricat de naivi am putea fi, pana nu vom crede in noi, pana nu vom visa cu ochii deschisi ca putem sa transformam Romania dintr-o tara mereu clasata ultima (in toate cele bune si prima in cele rele) intr-un stat cu care sa ne putem mandri oriunde in lume, nu vom reusi decat sa ne adancim in mediocritate si mizerie.

Miracolele se petrec atunci cand crezi in ele si cand stii ca tu le poti indeplini. Daca vom sta sa ne rugam si sa asteptam ca mereu altii sa vina si sa ne dea, sa ne arate, sa ne invete si sa ne ajute, atunci vom ajunge sclavii lor si rusinea Europei. Pentru inceput, trebuie sa gasim puterea de a crede. Conducatorii trebuie sa aiba inteligenta sa ne arate ca se poate. Iar apoi sa avem rabdare. Pentru ca nimic nu are cum sa ne stea in cale, atunci cand nu avem nicio alta dorinta mai mare decat sa reusim in ceea ce ne-am propus.

Uitati de ei, ganditi-va la voi si la cate puteti realiza singuri, fie si impotriva lor. Credeti si atunci cand nimic nu a mai ramas de crezut. E primul pas inainte.

Duminica, 26 Decembrie 2010, ora 18:00

Sursa: Ziare.com
Autor: Iulian Leca”

Azi, 30 noiembrie 2010, se împlinesc 72 de ani de când un român a fost asasinat mişeleşte: Corneliu Codreanu. Un om care a însufleţit conştiinţele româneşti ale vremii sale, şi care ne-a lăsat moştenire un vis. Visul unei Românii frumoase. Cu visul acesta vor creşte generaţii întregi de români, cu visul acesta au luptat în munţi tineri precum Ion Gavrilă Ogoranu, au murit în închisori tineri precum Valeriu Gafencu.

Se pare că Tudor Arghezi ar fi scris această poezie sub emoţia produsă de vestea tragicei  dispariţii. De fapt o ţară întreagă a fost atunci şocată, tristă, desnădăjduită.

Tudor Arghezi nu făcea parte, din câte ştiu, dintre simpatizanţii lui Codreanu. Dacă el a scris această poezie în memoria Căpitanului, cu atât mai impresionant mi se pare gestul şi mesajul. Rămâne, din toate, această poezie ca o flamură îndoliată peste culmi de ţară…

FAT FRUMOS

de Tudor Arghezi
Unde-a plecat, cãlare, Fãt-Frumos,
De nu se mai zãreşte nicãierea,
Oricât şi-ar pune soarele puterea,
Oricât s-ar pogorî luna de jos?

Munţii pustii, cu piscurile catã
Mâhniţi, din cer, în valea de granit,
Ca sã-l mai vadã, cel puţin o datã,
Viu dacã-i viu, sau mort de-o fi murit.

Cântecul lui, de care ţara toatã
Era învãluitã ca-ntr-un vis,
De sta şi ochiul şoimilor închis
În ascultare, s-a oprit deodatã.

S-a rupt din codri, s-a pierdut din şes
Şi, goalã ca de suflet, tristã, ţara
Nu mai gãseşte parecã-nţeles.
De ce e ziuã şi se lasã seara.

Fluierul lui cânta şi-n cingãtoare,
Şi zeci de sate albe, fermecate,
Cu sute de feciori şi de fecioare,
Îl ascultau doinind pe înnoptate.

Se deşteptau cu doina lui în zori,
Se-ndrãgosteau la cântecele sale
Şi se simţeau logodnicii uşori
Şi mai frumoşi, cãlcând în iarba moale.

Împrietenit cu cerbii şi mistreţii
Şi nins cu fluturi jucãtori în cete,
Jivinele-l priveau ca nişte fete
Şi cu sfiala dulce-a tinereţii.

Unde-a plecat cã n-are nimeni ştire
Fãtul-Frumos, cu negre plete grele,
Cu ochi albaştri, plini ca de mãrgele,
Şi cu sprinceana-n jurul lor subţire?

A coborât din munţi, pe stânci, cãlare,
Şi patru nopţi a scãpãrat pãmântul,
De subt copitele nerãbdãtoare
Ce s-au luptat cu cremenea şi vântul.

Şi luându-şi fluier, însã şi secure,
Şi arme grele, -n mâna lui uşoare,
Trecu, ca o sãgeatã prin pãdure,
Şi ca un fulger purtãtor de soare.

El strãbãtu întreaga ţarã,
Iar Dunãrea nevrând sã-i facã loc
O spintecã, sburdând, pe la mijloc
Cu pieptu-n unde şi cu coifu-afarã

Şi s-ar fi zis cã negrul armãsar,
Cu nãrile suflând la faţa apei,
Pe Dumnezeu îl duce, sau mãcar,
Pe un trimis al lui Traian şi-al Papei.

Neamul ursuz din ţãrmul de sub lunã,
Neam trist, urât, şi hâd şi sângeros,
Ameninţase doinele lui Fãt-Frumos,
Mândria lui şi voia lui cea bunã.

Iar Fãt-Frumos, oprindu-se din cânt
Simţi, din sânge, flãcãri cã se-adunã,
Şi-n glas, în vorbe, -n pâine şi pãmânt,
Dogoarea cerului strãbunã.

Şi o luminã nouã-n viaţa lui,
Şi o chemare din Tãrii şi noapte –
Şi-n toate glasul nu ştia al cui,
Şi un îndemn de semne şi de şoapte

Nemaiştiute, nemaiîncercate
Ce se iscau şi se topeau în salbe,
Cã lua vãzduhul chipuri aripate
Şi se-ngroşau într-însul forţe albe.

Se ridicau talaze mari de mare,
Frunza suna ca zalele, şi-o zare
Era ca o tipsie izbitã de sãgeţi.
Murmur de fier şi şuier de urale,
Într-o urzire crâncenã de vieţi,
De lãnci împiedecate în zãbale.

Acum s-a dus duşmanul sã-l rãpuie:
Ori sã-l înece-n sânge şi-n vâltoare,
Ori bezna lui ziditã sã descuie –
În stare şi de milã, dar şi de necruţare –

Cum va voi, cãci vrednicul urmaş
Al lui Ştefan şi Ţepes împreunã,
Ridicã şi altare din stei pentru vrãjmaş,
Dar şi ţepoaie-nalte, cu proţãpirea bunã.

Tu, Ţarã, -aşteaptã cântecele iar
Sã se strecoare-n ramuri liniştit,
Din rãsãritul mare-n asfinţit,
De la hotar pânã-n hotar.

Filmul este, înainte de toate, o artă, dar poate avea şi valenţele unui document, în două ipostaze: atunci când e conceput ca un documentar, vrând deci din capul locului să imortalizeze pe peliculă, pe acest suport material, crâmpeie de viaţă, personalităţi, evenimente extraordinare sau doar întâmplări cotidiene, pentru a rămâne mărturie posterităţii, sau când filmul, vrându-se de astă dată operă de artă, ne relevă indirect, în perspectiva timpului, date şi fapte concrete despre vremea când a fost realizat, despre locurile, moravurile, oamenii şi ideile lor transpuse în acel film.

Dincolo de aceste două ipostaze, filmul a fost transformat de multe ori, din păcate, într-o unealtă de propagandă. Mă refer, în cazul nostru, în special la perioada comunistă, atunci când, sub acoperământul unui act artistic, compromisurile şi obedienţa unor regizori au transpus de fapt pe ecrane directivele de partid şi clişeele de lemn ale ideologiei oficiale.

Remarcăm cu consternare cu toţii că această aşa-zisă „zestre cinematografică” ne urmăreşte încă şi azi, după 20 de ani de la dispariţia comunismului, ca un strigoi care bântuie aproape zi de zi casele românilor, prin intermediul televiziunilor capitaliste, de astă dată, „culturalizând” încă oamenii cu faptele de vază ale vreunui preşedinte de C.A.P., ale vreunui secretar de partid din uzina oamenilor muncii sau ale vreunui şef de miliţie care prinde pe bandiţii de legionari, aducându-i în faţa judecăţii drepte a justiţiei populare. După 20 de ani de la executarea Ceauşeştilor, nouă ni se mai face, încă, propagandă comunistă pe faţă, de cele mai multe ori fără atenţionări prealabile, fără note de subsol, fără revizuiri necesare, şi mai ales fără scuze din partea autorilor. Pentru că asta mi se pare cel mai grotesc lucru: nu numai că autorii acelor stupizenii numite filme n-au decenţa să le retragă din circuitul cinematografic, să se dezică de ele, să recunoască pe faţă mistificarea pe care au produs-o spre îndobitocirea maselor, dar se şi mândresc cu faptul că le aparţin, le expun la loc de cinste în propria biografie, le etalează încă pe taraba pe care îşi scot la vânzare nimicniciile unei vieţi aservite cauzei comuniste falimentare şi criminale. Precum un pensionar resemnat ce-şi scoate la vânzare în târgul de vechituri pantofii uzaţi şi medaliile pe care le-a primit în întrecerea socialistă pe întreprindere.

Nu ştiu cât înţelege un tânăr al zilelor noastre din acele filme de care pomeneam mai sus, dar trăiesc cu speranţa să se facă a nu înţelege nimic şi să ceară explicaţii. I se va vorbi atunci de filme făcute la comandă politică, de filme înscrise în planurile cincinale ale partidului comunist.

Înţeleg de ce a făcut Sergiu Nicolaescu seria de filme „Cu mâinile curate”, înţeleg de asemenea de ce s-au produs filme precum „Un surâs în plină vară”, „Răsună Valea”, „Salutări de la Agigea” sau „Iarba verde de acasă” (ca să nu dau decât câteva din zecile  de exemple) şi înţeleg, mai nou, de ce se fac filme care redau mizeria postrevoluţionară sau care urmăresc succesul facil la public, promovând un umor răsuflat, de revistă încropită de amatori.

Greu de înţeles mi se pare însă, pentru ziua de azi, încăpăţânarea şi voinţa ce i-au determinat pe domnii Popescu (tatăl – producător, şi fiul – regizor şi scenarist) să desăvârşească filmul „Portretul luptătorului la tinereţe”. Filmul ăsta s-a născut după cinci ani de muncă, cu bani luaţi împrumut, cu multe sacrificii din partea autorilor. El este rezultatul unei adevărate lupte, asumate de realizatori, de recuperare morală a unei pagini din istoria noastră recentă, de care mulţi încă se feresc – rezistenţa anticomunistă din munţi. Ceea ce a făcut regizorul Constantin Popescu jr. este un act de mare curaj, o încercare de a ne face vizibilă o realitate ce aparţine istoriei noastre, dar care ne-a fost ascunsă şi prezentată taman pe dos atâţia ani, o realitate ce dă seamă de partea noastră de rezistenţă demnă, ca naţie, în faţa mocirlei şi neghiobiei comuniste.

Şi e cu atât mai inedită apariţia acestui film azi, şi mai salutară, cu cât el a fost făcut practic împotriva tuturor: împotriva vremurilor, împotriva prejudecăţilor, împotriva resurselor financiare, împotriva crizei, împotriva comodităţii naţionale, împotriva uitării. Şi găsesc şi mai lăudabilă intenţia regizorului Constantin Popescu, aflând de promisiunea făcută nouă că „Portretul luptătorului la tinereţe” este doar prima parte a unei trilogii care va aborda subiectul rezistenţei anticomuniste româneşti. Un efort imens întru restaurarea, cu mijloacele artei cinematografice, a demnităţii noastre ca neam.

Se întreba cineva, văzând filmul, ce i-o fi îndemnat pe Ion Gavrilă Ogoranu şi pe camarazii lui să lupte împotriva statului comunist, o luptă disproporţionată ca mijloace, în care rezultatul final se putea lesne anticipa. O luptă însă care a rămas, din perspectiva timpului, una dintre puţinele mărturii ale curajului unei naţii. Şi aş spune că aceleaşi imbolduri sufleteşti care i-au mânat pe eroii lui Constantin Popescu să urce în munţi şi să lupte cu arma în mână l-au determinat şi pe tânărul regizor de azi să facă acest film. Aceeaşi mâhnire, aceeaşi ardoare, acelaşi adevăr.

Şi de aceea consider şi încep să înţeleg că locul domnului Popescu nu e doar aici, în spatele camerei de filmat, pe scaunul regizoral, la masa de montaj, ci e şi acolo, în căldura, culoarea şi vibraţia imaginii pe pânză, printre aceşti eroi trişti şi mântuiţi, rătăciţi prin pădurile României eterne, pe care ni i-a redat spre aducere-aminte, spre neuitare, dar mai ales spre luare-aminte.

De-a lungul ultimilor ani atât guvernul, dar şi unele organizaţii patronale au încercat lansarea mai multor programe de spijinire a producţiei autohtone dar mai ales de încurajare a consumului de produse româneşti. Zilele acestea, din nou, Ministrul Economiei şi Comerţului lansează un nou program “Cumpără româneşte!”. Sper să aibă mai mult succes decât celelalte dinainte.

Desigur, va fi vorba de o siglă aplicată produselor ce se afiliază la acest program, de ceva reclamă şi de nişte fonduri cheltuite şi cu rost şi fără rost. Adică, de bani cheltuiţi pe bune şi de bani cheltuiţi pe “eforturi”, “contribuţii”, “munci” şi mai ales “aflări în treabă” mai mult sau mai puţin inventate, bani ce vor intra în buzunarele celor care trebuie, nu în a celor care au cu adevărat nevoie de ei. Vom trece şi peste neajunsurile acestei campanii şi vom vedea totuşi partea bună a acesteia, indiferent dacă ne place sau nu culoarea politică a celui care o lansează.

Atunci când ne lovim de îndemnul de a cumpăra cu preponderenţă produse româneşti, noi, ca români, avem reacţii diferite, chiar contradictorii. Dacă unii nu cred în aceste campanii, considerând ori că nu avem cu ce ne prezenta pe piaţa lumii (şi a noastră, evident), ori că îndemnul respectiv nu trebuie luat în seamă din cauza păcatelor noastre ca naţie (sic!) sau din cauză că ar dăuna spiritului şi legilor liberei concurenţe, alţii, dimpotrivă, văd în punerea în practică a acestei atitudini a consumatorului român una dintre soluţiile ieşirii din criză sau măcar o gură de oxigen pentru greu-lovita economie românească.  Sunt site-uri care şi-au propus corelarea eforturilor unor asemenea campanii de promovare, dar şi forumuri unde se dezbate problema sau se exemplifică produsele româneşti cu care ne-am putea mândri pe piaţa internaţională şi care ar merita o atenţie sporită.

Personal, cred că o atitudine pozitivă faţă de produsele româneşti e de preferat. Nu e vorba că i-am îmbogăţi nemeritat pe producătorii şi comercianţii români (vezi Doamne în dauna celor străini), pentru că a avea români mai bogaţi nu e nici pe departe un lucru rău, ci e chiar un avantaj, e chiar esenţa oricărui proiect statal şi social, aceea de a crea premisele bunăstării generale. Îmbogăţirea unora dintre noi nu înseamnă neapărat sărăcirea  celorlalţi, ci mai degrabă faptul că munca îşi are preţul ei, că efortul este răsplătit, că se crează un anume capital autohton, indispensabil supravieţuirii oricărui stat şi că, până la urmă, pe bazele unei solidarităţi naţionale de care trebuie să fim cât mai preocupaţi, bunăstarea unora se va răsfrânge mai devreme sau mai târziu, într-un fel sau altul, şi asupra celorlalţi. Ştiu că la noi primează, de multe ori, filozofia “să moară şi capra vecinului”, dar dacă tot nu putem scăpa de atitudinea asta, ce-ar fi să-i considerăm vecini pe cei de peste graniţe şi, atunci când ne întâlnim cu capra unui român de-al nostru, să nu-i dăm în cap, numai ca să nu aibă nici el capră, dacă nu am nici eu.

Alţii, crezând absolut în libertatea propriei lor conştiinţe, nu admit să li se impună cumpărarea produselor româneşti, singurul lor principiu după care se ghidează fiind acela de a cumpăra ceea ce li se pare cel mai corect din punct de vedere al raportului calitate/preţ. Şi desigur, acesta este, în majoritatea cazurilor, un produs străin. Nu sunt specialist în psihologie, dar voi spune că atitudinea cumpărătorului în faţa produselor de pe raft ţine prea puţin de aplicarea principiului liberei alegeri absolute. Atunci când se prezintă la comerciant, fiecare cumpărător are deja formată mintal alegerea ce urmează să o facă. A fost influenţat deja de nevoile stringente, dar mai ales de obişnuiţa personală, de antecedente şi nu în ultimul rând de propaganda care i s-a făcut. De reclamele pe care le-a văzut la televizor, de sloganele pe care le-a auzit sau le-a citit, de părerile prietenilor şi vecinilor, de cum a fost deja manipulat, chiar fără să o ştie. Atunci când produse româneşti, la fel de bune ca şi cele străine, nu au parte, din lipsă de fonduri, de o promovare omniprezentă, până la suprasaturaţie, evident că vor rămâne nevândute. Am descoperit de multe ori produse autohtone chiar mai bune decât cele din import, dar de care nu prea a auzit nimeni, deci care nu se vând atât de bine, deci care “sunt mai proaste şi mai scumpe”.

Îndemnul meu este să trecem peste prejudecăţi şi să cumpărăm produse româneşti (chiar dacă sunt doar fabricate în România de multinaţionale, căci cei ce lucrează acolo sunt români, având astfel asigurat un loc de muncă), de multe ori la fel de bune ca şi cele străine şi la preţuri comparabile. Iar pe cei încă nehotărâţi îi rog, atunci când merg la cumpărături, să acorde măcar puţină atenţie şi produselor autohtone, poate vor descoperi că merită a fi cumpărate, chiar dacă nu au văzut (încă) reclama lor la televizor.

Atitudinea asta poate fi una care să mai adauge un pas în drumul ieşirii noastre din criză.

Redau mai jos un text al lui Constantin Noica, aşa cum a fost el publicat pe agonia.ro de Necula Florin Danut. Eseul, în lectura chiar a autorului, îl puteţi asculta aici: Cei 22 sau despre cultura de performanţă

Ceea ce vreau să remarc este optimismul marelui filozof, încrederea pe care o avea el în cultivarea unei elite româneşti, în cazul de faţă una culturală. Unii l-au acuzat de naivitate, chiar dintre proprii lui ucenici. Eu aş spune că Noica făcea dovada unui realism vizionar, a unei capacităţi de a înţelege lumea, pe care doar marii oameni de cultură o au.

Credinţa lui Noica probată nu numai aici, ci practic în întreaga lui viaţă, că elitele (culturale, dar nu numai) sunt chemate să conducă România, că ele trebuie găsite şi promovate, că în ele trebuie să ne încredem, că prin cultură ţara noastră se va salva, ni-l aduce pe marele filozof aproape, ni-l face camarad de drum, pe drumul acesta pe care încercăm să pornim.
Noica concluziona că avem nevoie de antrenori. Zic şi eu, la fel ca alţii: Căutăm antrenori, şi să dea Dumnezeu să fim în stare să devenim antrenaţi!
„Cei 22 sau despre cultura de performanţă
de Constantin Noica
Un tînăr poet francez trimite lui Paul Valery un manuscris cu versuri. Valery îi răspunde:
„Domnule, nu ai talent. Poate ai geniu, dar la aşa ceva nu mă pricep.”
Numai că tocmai la aşa ceva ar trebui să se priceapă măcar cîţiva, în sînul unei culturi naţionale. Căci dacă există sport de performanţă care, ne încîntă ca spectacol şi atîta tot, cu atît mai mult există cultură de performanţă care, fie că ne încîntă ori nu, mută din loc bolovanii, cu noi cu tot. Iar în măsura în care performanţele culturii – fie că este vorba de mari invenţii, de mari idei, forme de organizare şi manifestare socială sau mari creaţii – hotărăsc de afirmarea şi supravieţuirea popoarelor, este bine să reflectăm puţin asupra felului cum se produc ele. Unele performanţe ale culturii se obţin neştiut. Limba română, între alte cîteva, este prin ea însăşi şi o performanţă culturală. Anumite forme de organizare şi manifestare ale vieţii satului au reprezentat, în trecut, o performanţă. Folclorul este una la nivelul ultim al creaţiei, cîteodată. Dacă trebuie să credem că performanţele culturii ţin de genialitatea inventivă şi creatoare, atunci în cazul lor a fost activă o genialitate difuză. Dar genialitatea este concentrată în persoane, atunci cînd performanţele nu sunt anonime, ca în ceasul nostru istoric. Cum s-o descoperi şi cum s-o valorifici? În speţă, în ce fel să pregăteşti şi să faci rodnice creierele tinere, aşa cum valorificăm păcura, gazele, papura, pînă şi deşeurile? Este probabil că în sînul celor 22 milioane de români din ceasul de faţă se află douăzeci şi doi de tineri – adică unul la un milion – cu o înzestrare absolut excepţională. Nu e nevoie de mai mult, într-o ţară unde inteligenţa şi desigur rîvna nu lipsesc spre a împlini toate nevoile materiale şi spirituale ale ceasului. Dar întrebarea este nu numai cum să-i găseşti pe cei 22, ci mai ales cum să faci ca virtualitatea să devină act. Ar fi simplu de încercat ca la armată: „Să iasă din rînd cei care cred că sunt excepţionali”. Ne-am trezi însă cu prea mulţi candidaţi, astfel că totul ar fi de luat de la început. Iar dacă Paul Valery are dreptate şi nimeni nu se pricepe în materie de geniu, atunci n-am putea alege nici dintre cei mulţi, nici dintre cei puţini. Din fericire, vorba lui Valery nu e concludentă (poate el însuşi n-avea decît talent, nu şi geniu), iar alţi mari performeri culturali ne-au spus lucruri mai încurajatoare pentru detectarea şi valorificarea tinerilor de excepţie. Un Edison, dacă nu ne înşelăm, a spus: geniu înseamnă 1% inspiraţie şi 99% transpiraţie. Totul se schimbă, dintr-odată. Atunci intervenţia de afară nu numai că e posibilă, dar devine şi obligatorie: apare antrenorul. Căci totul în cultura de performanţă, poate, se întîmplă ca în sportul de performanţă, sub acţiunea unui antrenor. Acesta, într-adevăr, ştie să facă pe cineva să transpire. În cultura de performanţă, poate mai mult decît în sport şi în orice caz pe o perioadă mai lungă (pe parcursul unei vieţi, în definitiv), candidatul la performanţă trebuie să transpire. Cineva povestea că, la un mare hotel din Elveţia, a trebuit să reclame direcţiei pe vecinul său de cameră, care cînta cam mult la pian şi nici măcar nu cînta ceva ca lumea, ci făcea mai mult game. „Este Rubinstein”, a explicat directorul hotelului. La peste 70 de ani, Rubinstein continua să facă game, aşadar să transpire.
Îţi este milă de cîte o fetiţă ori de cîte un tînăr atlet că trebuie să petreacă o bună parte din „anii cei frumoşi” (chiar aşa de frumoşi, fără modelarea pentru restul vieţii, cum sunt adesea?) ca sub rigorile unui ordin medieval. Şi poate ne-ar cuprinde mila în faţa unui tînăr înzestrat, să-l vedem osîndit pe viaţă la rigorile culturii, mai ales că nu poţi fi niciodată sigur de rezultat şi trebuie să antrenezi nu 22, ci cîteva sute. Dar tocmai aceasta deosebeşte vorba lui Valery de a lui Edison: căci unul ar vrea să ştie dintr-odată cine este genial, pe cînd Edison spune: abia la urmă, după ce omul a transpirat îndelung, se poate ivi miracolul care contribuie să trimită înainte popoarele şi istoria. Iar pentru aceasta trebuie antrenori. Profesorii predau regula, nu excepţia şi, de altfel, ei nu se pot devota unui singur ucenic; nu-l pot urmări ceas de ceas, pînă şi în somnul lui. Altcineva, chiar incomparabila instituţie a familiei, ce competenţă sau ce cutezanţă au? «Nu încerca prea mult, spune tînărului familia; stai lîngă mal, dacă vrei să-ţi fie bine.» Dar antrenorul este din alt aluat; îndrăgind şi el, ca un părinte, pe tînăr, îi spune: «Aruncă-te în larg, n-ai să te îneci.»
Atunci, unde ne sunt antrenorii? Dar ei sunt de pe acum prezenţi, şi cu siguranţă sunt mai mulţi decît cei de antrenat, în cultură. Românul are vocaţie de antrenor. A stat destul pe margine, de-a lungul istoriei, şi a văzut cum se îneacă alţii. Şi oricum, este mai uşor să ştii cum trebuie făcut un lucru decît să-l faci. Antrenori buni, de altfel, pot fi de-a dreptul cei care au obţinut ei înşişi o performanţă. Profesorul medic Palade, cel cu premiul Nobel, a antrenat pare-se echipa Institutului de Biologie, nou înfiinţat, în aşa fel, încît ne facem iluzia că am putea lua un nou premiu Nobel, într-o bună zi. Sau Mircea Eliade ar putea oricînd pune pe lume mari orientalişti, dacă ne-am convinge că ţara noastră – singura din Europa deschisă cultural atît către Orient, cît şi către Occident – ar fi datoare să dea lumii de mîine o excepţională echipă de interpreţi; căci reclamă şi mijlocirea spirituală puţină genialitate.
Dar nu ne gîndim atît la antrenorii de excepţie, pentru tinerii de excepţie, cît la acei mari antrenori umili, care să urmărească zi de zi cum creşte firul de grîu. I-am numit cîndva: ploaia, ploaia aceea de toamnă, care nu ştie nimic despre culesuri. Dacă am putea găsi sămînţa cea bună! Douăzeci şi două de boabe numai!”

2. Credinţa

Pentru că m-am gândit să găsesc, în contrapondere cu păcatele nostre cele multe ca naţie, şi calităţile noastre, numeam data trecută faptul de a avea o ţară frumoasă ca fiind una dintre aceste calităţi şi încercam să explic şi de ce. Poate nu am reuşit să mă fac foarte bine înţeles şi poate că aceasta nici măcar nu este o “calitate”, în adevăratul sens al cuvântului. M-am gândit apoi că ar trebui să mai găsesc şi altele. Dacă nu mai multe, măcar încă una. Ceva cu adevărat merituos, de care să dăm dovadă în lume. Recunosc că mi-a fost greu.

Nu am avut, ca neam, o istorie fastuoasă, n-am creat imperii, n-am impus altora sisteme juridice, n-am luat gura târgului cu realizări tehnico-edilitare remarcabile, nici măcar n-am cucerit vreun premiu Nobel…

Mă gândesc totuşi că, de-ar fi să găsesc poporului acestuia o trăsătură care să-l definească în chip pozitiv (căci am spus că de păcate suntem plini), aceea ar putea fi CREDINŢA lui.

Şi nu mă voi lega, în chip fariseic, de acele procente mult uzitate, care ne spun, din sondaje, că vreo 80% dintre români se declară “credincioşi” sau din recensăminte că 99% dintre români sunt creştini ori că 86% sunt ortodocşi ş.a.m.d.. Nu în declaraţii se probează credinţa, nu răspunzând la sondaje în colţul străzii. Credinţa la care mă refer eu nu se declară, ea se trăieşte.

Mulţi savanţi ai lumii au afirmat că existenţa poporului român este cu adevărat un miracol al istoriei, că păstrarea de către acesta, peste veacuri, a limbii române, de origine latină, într-o mare slavă, şi a identităţii lui de neam, sub presiuni maghiare dintr-o parte, ruseşti din alta, otomane din sud, oricum străine de aiurea, reprezintă o enigmă şi un fapt remarcabil al istoriei lumii. Năvălitori barbari au spulberat aşezări şi teritorii şi s-au topit în câmpiile istoriei, imperii s-au ridicat maiestuoase, dăinuind şi sute de ani, şi s-au prăbuşit apoi în praf şi uitare, toate închegate din furie, puterea forţei, încrâncenare şi cruzime. Toate au avut “urcarea şi căderea” lor. Au supravieţuit popoarele umile, răbdătoare şi credincioase. Unul dintre acestea este şi poporul român.

Miracolul rămânerii lui în istorie şi pe harta lumii, sub toate vitregiile care s-au abătut asupra lui, cu toate tentaţiile şi trădările la care a fost supus, se datorează, cred, până la urmă, credinţei lui. O credinţă trăită, asumată şi nu declarată. Credinţa babei cu tălpile murdare, îngenuncheată în faţa icoanei din bisericuţa de lemn din deal (vorba lui Ţuţea). Credinţa bunicului care-şi povăţuieşte nepoţii cum să-şi rânduiască viaţa. Credinţa tatălui care-şi sărută pruncii pe frunte, înainte de a pleca la oaste. Credinţa mamei care-şi învaţă copiii să se închine la icoană dimineaţa, seara şi înainte de a se pune la masă, care aprinde candela de sărbători şi pune busuioc la icoanele din casă, în ştergare albe şi curate, care face semnul crucii pe pâinea pe care o bagă în cuptor, la copt.

Credinţa aceasta nu a fost una impusă de sus, învăţată din cărţi sau dedusă după lungi silogisme logice. Credinţa poporului român a fost şi este una intuitivă, organică, interioară, parte a sufletului său, apă vie a vieţuirii lui şi mărturie a mersului lui prin istorie.

Şi mă gândesc că nu e puţin lucru să te naşti creştin, aşa cum s-a născut poporul român, căci atunci, în plămădeala acelei faceri, dramul de credinţă vărsat acolo va fi parte indestructibilă din fiiţa ta, întărindu-te şi împlinindu-te, ca nişte anticorpi ai tăi, sămânţa ei dând roadă bună peste veacuri şi-n veac. Credinţă care te va ţine-n viaţă şi te va mântui!

%d blogeri au apreciat asta: