Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Bucuriile noastre’ Category

Se-aprinde ca un foc verde primăvara peste tăpşanele patriei mele. Dă colţul ierbii prin crânguri, şi pe plaiurile înalte mieii îşi înfig cu mirare pentru prima oară-n viaţă copitele lor moi în ţărâna zvântată. Mugurii caută loc în afară, să iasă, să-şi deschidă la soare aripile, şi primesc în schimb zvon de bucurie. Cerurile albastre lasă să plouă cald peste noi cu emoţii.

Când e primăvară sunt copii frumoşi şi veseli şi sunt mame fericite, sunt taţi harnici, dornici să iasă-n grădină. Pământul îşi revine, se dă mai aproape de noi, ni se-alătură, noi ne-aplecăm să-l atingem, să-l cunoaştem mai bine. Atunci ne regăsim parcă un mai vechi prieten: luăm pământul în palme, îl sfărâmăm grijuliu între degete să-i simţim în nări aromele crude născute din vioiciunea şi cuminţenia lui. Şi ne simţim pe loc pătrunşi de mirarea că ţinem în palme, odată cu bulgării de lut negru, atât de uşor, jertfelnicia unui lung şir de români, pierduţi în negurile veacurilor, ce şi-au sădit temeinic oasele în glie. Dar tot atunci ştim că avem în căuşul mâinilor şi promisiunea rodului bun al zilei de mâine. Pământul ne îmbie, glasul lui surd, din adâncuri, numai cei iniţiaţi îl aud. E în cântecul acesta o tânguire şi o chemare deopotrivă, e o taină a înfrăţirii dintre om şi mineral, dintre suflet şi materie, e un legământ între cei vii şi cei morţi, neştiind încă definitiv care suntem viii şi care morţii. E aidoma unei întoarceri acasă, când amintirile ogrăzii părinteşti ne învăluie simţurile cu tihna lucrurilor regăsite, abandonându-ne cu totul frumuseţilor dintru început ale lumii noastre.

Focuri de purificare aprindem în suflete, în care aruncăm gunoaiele ce ne urâţesc şi de împovărează. Greblăm frunzele moarte, strângem uscăturile, afânăm pământul înierbat să-i dăm voie astfel vieţii celei verzi să crească în noi, crudă şi curată, învăluită în lumina soarelui sfânt şi primenită în ploile limpezi ale Duhului. Dăm gerul pe căldură, disperarea pe cutezanţă şi moartea pe Înviere. Şi în nădejdea Învierii să ne fericim că încă suntem, în mila Domnului, împreună cu cei dragi nouă şi cu toţi adormiţii noştri din neam, trecuţi uşor în noi, ca o dulce povară. Să ne fericim că facem încă parte din acest Neam care, deşi bătut şi înjosit şi risipit, îşi caută, cu demnitate şi umilinţă, Mântuirea!

Read Full Post »

Încercând să găsesc, după puterile mele, semnele care să ne identifice ca neam, cu alte cuvinte „ce avem noi de suntem români?”, am găsit că ne face să fim aşa cum suntem pământul, termen generic care poate să însemne zestrea genetică, datele naturale, sângele şi lutul de care avem parte şi pe care ni le preumblăm în partea asta a noastră de lume, străjuită de ape, brazi şi stele, pe de o parte, şi credinţa, cea creştină, ce dă lutului din noi viaţă, miracol, cutezanţă şi stăruinţă în istorie. Întru aceste două laturi ne naştem fiecare din noi: materie însufleţită de Duh, pământ umblător în căutarea lui Dumnezeu care să ne bată, cu varga Lui de milostenie. Căci Îl căutăm pentru că L-am găsit deja, după vorbele unui sfânt părinte.

Dincolo de aste două margini care întruchipează fiinţa românească în lume şi în istorie, care ne fac să fim aşa cum suntem, întrebarea e ce trebuie să facem mai departe, ca să devenim? Ca să facem pasul de la ceea ce suntem la ceea ce am putea fi?

Poporului român i s-a dat bucuria unei patrii frumoase pe pământ şi credinţa unei patrii luminoase în cer; ca să o păstreze pe prima i se cere muncă, să o capete pe a doua i se cere dragoste.

Azi voi vorbi despre muncă.

Pământul din jurul nostru şi pământul din noi cere lucrare. Dar nemuncind pământul din jurul nostru nu vom avea cu ce să hrănim pământul din noi, pe care ni-l purtăm spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea sufletelor noastre.

Ţara noastră e binecuvântată cu sol mănos şi vreme bună de recoltă. Nu ne e dat nici chinul junglelor exuberante de nepătruns, nici nisipul arzător al deşerturilor pustii sau praful pietros al gheţurilor veşnice. Pământul ţării numai ce ne îmbie la muncă. E drept că bogăţia aceasta revărsată a dat prilej multor români să se lase pe tânjală şi parcă în vremurile de acum, mai mult ca niciodată. Câmpuri întregi nelucrate, păşuni pline de ciulini, livezi sălbăticite şi fâneţe necosite ne apar la tot pasul, tot mai multe şi mai dezolante privelişti ale indiferenţei. Pare că un fel de lehamite cuprinde încet această ţară, o delăsare şi o autosuficienţă soră cu moartea. Asta în timp ce ne hrănim cu poame mutante aduse de peste mări şi ţări, cu cărnuri dubioase şi legume de laborator, de parcă ne-am fi dat cu toţii consimţământul să fim cobaii unor experimente de ştiinţa nutriţiei, care să dea răspunsuri la întrebarea „cât de multe toxine poate suporta un corp omenesc?”. E păcat de noi şi pământul acesta care ar putea să hrănească cu îndestulare nu numai pe noi, cei ce trăim pe el, ci şi pe mulţi alţii.

Teama mea e că pământul nu mai suportă multă batjocură şi se va răzbuna aprig pe noi, pe nelegiuirea noastră, pe lipsa noastră de grijă, pe lenea noastră, pe trădarea noastră. Căci nelucrând pământul, îl trădăm de fapt, comitem un act de trădare. Teamă mi-e şi că mâniem pe Dumnezeu! Iar pedeapsa Lui poate fi şi mai înfricoşătoare!

Ne ştiam un popor de oameni harnici. Chiar ne lăudam cu asta. O mai dovedim, mulţi dintre noi, atunci când alergăm în cele străinătăţuri să robim la alţii, pe bani pe care-i considerăm buni pentru munci dintre cele mai mizere, la care ei nu se mai încumetă şi nu se mai înjosesc. Unde ne sunt gospodarii de odinioară, care-şi făceau bătătură largă, să încapă carul roată tras de boi, şura cu vite şi celelalte acareturi, care se trezeau dimineaţa şi ieşeau în grădină, să vadă cât au crescut peste noapte grânele, să-şi umfle piepturile de mulţumirea de a vedea cum răsar în soarele roşiatic roadele lor? Dar nu uitau nici să coboare grabnic din pod securile atunci când ţara îi chema s-o apare. Îşi apărau ţara pentru că-şi apărau, în primul rând, ţarina. Unde sunt ţăranii care sărutau pământul şi îşi făceau cruce la începutul lucrului, care scoteau icoanele din altare pe câmpuri  să vină ploaia la vreme de secetă, care scoteau iarna, la căldura sobei de lemne, şi o cană cu vin să petreacă cu neamurile şi vecinii c-au avut an bogat şi mănos? Azi parcă toate acestea s-au spulberat ca după potop. Şi se pare că chiar de un potop avurăm parte, de vreo jumătate de veac încoace!

Dan Puric amintea o povestire populară, în care pământul este văzut ca o masă, dar la picioarele căreia stau dracii şi o rod, ca să se prăbuşească. Noroc însă cu femeile care trec mălaiul prin ciur, iar dracii, auzind zgomotul muncii, fug. Concluzia domniei-sale era că, „în concepţia ţăranului român, munca ţine pământul să nu cadă, aceasta fiind probabil fibra morală adevărată a neamului nostru.”

Fraţilor, a venit vremea să ne readucem aminte să fim gospodari!

„România are un sens întrucât o începem” spunea Cioran în vremea când nădăjduia o schimbare la faţă a ţării. Pentru fiecare şi cu fiecare din noi România poate începe. Munca noastră face ca România să înceapă; alături de rugăciune şi jertfă, munca poate întări conturul acestei ţări. Căci ea este una dintre acele manifestări umane care strânge laolaltă un popor, care-i dă hrană materială, sănătate fizică şi simţul măsurii, care-l leagă de locul său, care-i dă rostul propriu între trecut şi viitor, între cele ce au fost şi cele ce vor veni, pe axa devenirii istorice. Căci nimic nu e mai direct ca împlinire decât să vezi că bobul pus de tine în pământ dă roadă sub îngrijirea ta, sub mâinile tale, la modul cel mai concret.

Aşadar, e vremea unui nou început. E vremea unor conducători deştepţi şi cuminţi, inspiraţi şi mai ales nehoţi, care să redea muncii valoare, preţuire şi răsplată. E vremea să ne punem pe treabă. Munca nu înjoseşte pe nimeni ci, dimpotrivă, înnobilează omul, îi dă putere şi prestanţă.

Bogăţia pământului trebuie dublată de hărnicia românilor, încurajată şi răsplătită cum se cuvine, pentru a reda României chip de grădină iar românilor pentru a le reda demnitatea, rostul, rezistenţa şi roada bună.

Read Full Post »

Filmul este, înainte de toate, o artă, dar poate avea şi valenţele unui document, în două ipostaze: atunci când e conceput ca un documentar, vrând deci din capul locului să imortalizeze pe peliculă, pe acest suport material, crâmpeie de viaţă, personalităţi, evenimente extraordinare sau doar întâmplări cotidiene, pentru a rămâne mărturie posterităţii, sau când filmul, vrându-se de astă dată operă de artă, ne relevă indirect, în perspectiva timpului, date şi fapte concrete despre vremea când a fost realizat, despre locurile, moravurile, oamenii şi ideile lor transpuse în acel film.

Dincolo de aceste două ipostaze, filmul a fost transformat de multe ori, din păcate, într-o unealtă de propagandă. Mă refer, în cazul nostru, în special la perioada comunistă, atunci când, sub acoperământul unui act artistic, compromisurile şi obedienţa unor regizori au transpus de fapt pe ecrane directivele de partid şi clişeele de lemn ale ideologiei oficiale.

Remarcăm cu consternare cu toţii că această aşa-zisă „zestre cinematografică” ne urmăreşte încă şi azi, după 20 de ani de la dispariţia comunismului, ca un strigoi care bântuie aproape zi de zi casele românilor, prin intermediul televiziunilor capitaliste, de astă dată, „culturalizând” încă oamenii cu faptele de vază ale vreunui preşedinte de C.A.P., ale vreunui secretar de partid din uzina oamenilor muncii sau ale vreunui şef de miliţie care prinde pe bandiţii de legionari, aducându-i în faţa judecăţii drepte a justiţiei populare. După 20 de ani de la executarea Ceauşeştilor, nouă ni se mai face, încă, propagandă comunistă pe faţă, de cele mai multe ori fără atenţionări prealabile, fără note de subsol, fără revizuiri necesare, şi mai ales fără scuze din partea autorilor. Pentru că asta mi se pare cel mai grotesc lucru: nu numai că autorii acelor stupizenii numite filme n-au decenţa să le retragă din circuitul cinematografic, să se dezică de ele, să recunoască pe faţă mistificarea pe care au produs-o spre îndobitocirea maselor, dar se şi mândresc cu faptul că le aparţin, le expun la loc de cinste în propria biografie, le etalează încă pe taraba pe care îşi scot la vânzare nimicniciile unei vieţi aservite cauzei comuniste falimentare şi criminale. Precum un pensionar resemnat ce-şi scoate la vânzare în târgul de vechituri pantofii uzaţi şi medaliile pe care le-a primit în întrecerea socialistă pe întreprindere.

Nu ştiu cât înţelege un tânăr al zilelor noastre din acele filme de care pomeneam mai sus, dar trăiesc cu speranţa să se facă a nu înţelege nimic şi să ceară explicaţii. I se va vorbi atunci de filme făcute la comandă politică, de filme înscrise în planurile cincinale ale partidului comunist.

Înţeleg de ce a făcut Sergiu Nicolaescu seria de filme „Cu mâinile curate”, înţeleg de asemenea de ce s-au produs filme precum „Un surâs în plină vară”, „Răsună Valea”, „Salutări de la Agigea” sau „Iarba verde de acasă” (ca să nu dau decât câteva din zecile  de exemple) şi înţeleg, mai nou, de ce se fac filme care redau mizeria postrevoluţionară sau care urmăresc succesul facil la public, promovând un umor răsuflat, de revistă încropită de amatori.

Greu de înţeles mi se pare însă, pentru ziua de azi, încăpăţânarea şi voinţa ce i-au determinat pe domnii Popescu (tatăl – producător, şi fiul – regizor şi scenarist) să desăvârşească filmul „Portretul luptătorului la tinereţe”. Filmul ăsta s-a născut după cinci ani de muncă, cu bani luaţi împrumut, cu multe sacrificii din partea autorilor. El este rezultatul unei adevărate lupte, asumate de realizatori, de recuperare morală a unei pagini din istoria noastră recentă, de care mulţi încă se feresc – rezistenţa anticomunistă din munţi. Ceea ce a făcut regizorul Constantin Popescu jr. este un act de mare curaj, o încercare de a ne face vizibilă o realitate ce aparţine istoriei noastre, dar care ne-a fost ascunsă şi prezentată taman pe dos atâţia ani, o realitate ce dă seamă de partea noastră de rezistenţă demnă, ca naţie, în faţa mocirlei şi neghiobiei comuniste.

Şi e cu atât mai inedită apariţia acestui film azi, şi mai salutară, cu cât el a fost făcut practic împotriva tuturor: împotriva vremurilor, împotriva prejudecăţilor, împotriva resurselor financiare, împotriva crizei, împotriva comodităţii naţionale, împotriva uitării. Şi găsesc şi mai lăudabilă intenţia regizorului Constantin Popescu, aflând de promisiunea făcută nouă că „Portretul luptătorului la tinereţe” este doar prima parte a unei trilogii care va aborda subiectul rezistenţei anticomuniste româneşti. Un efort imens întru restaurarea, cu mijloacele artei cinematografice, a demnităţii noastre ca neam.

Se întreba cineva, văzând filmul, ce i-o fi îndemnat pe Ion Gavrilă Ogoranu şi pe camarazii lui să lupte împotriva statului comunist, o luptă disproporţionată ca mijloace, în care rezultatul final se putea lesne anticipa. O luptă însă care a rămas, din perspectiva timpului, una dintre puţinele mărturii ale curajului unei naţii. Şi aş spune că aceleaşi imbolduri sufleteşti care i-au mânat pe eroii lui Constantin Popescu să urce în munţi şi să lupte cu arma în mână l-au determinat şi pe tânărul regizor de azi să facă acest film. Aceeaşi mâhnire, aceeaşi ardoare, acelaşi adevăr.

Şi de aceea consider şi încep să înţeleg că locul domnului Popescu nu e doar aici, în spatele camerei de filmat, pe scaunul regizoral, la masa de montaj, ci e şi acolo, în căldura, culoarea şi vibraţia imaginii pe pânză, printre aceşti eroi trişti şi mântuiţi, rătăciţi prin pădurile României eterne, pe care ni i-a redat spre aducere-aminte, spre neuitare, dar mai ales spre luare-aminte.

Read Full Post »

Pentru că m-am gândit să găsesc, în contrapondere cu păcatele nostre cele multe ca naţie, şi calităţile noastre, numeam data trecută faptul de a avea o ţară frumoasă ca fiind una dintre aceste calităţi şi încercam să explic şi de ce. Poate nu am reuşit să mă fac foarte bine înţeles şi poate că aceasta nici măcar nu este o “calitate”, în adevăratul sens al cuvântului. M-am gândit apoi că ar trebui să mai găsesc şi altele. Dacă nu mai multe, măcar încă una. Ceva cu adevărat merituos, de care să dăm dovadă în lume. Recunosc că mi-a fost greu.

Nu am avut, ca neam, o istorie fastuoasă, n-am creat imperii, n-am impus altora sisteme juridice, n-am luat gura târgului cu realizări tehnico-edilitare remarcabile, nici măcar n-am cucerit vreun premiu Nobel…

Mă gândesc totuşi că, de-ar fi să găsesc poporului acestuia o trăsătură care să-l definească în chip pozitiv (căci am spus că de păcate suntem plini), aceea ar putea fi CREDINŢA lui.

Şi nu mă voi lega, în chip fariseic, de acele procente mult uzitate, care ne spun, din sondaje, că vreo 80% dintre români se declară “credincioşi” sau din recensăminte că 99% dintre români sunt creştini ori că 86% sunt ortodocşi ş.a.m.d.. Nu în declaraţii se probează credinţa, nu răspunzând la sondaje în colţul străzii. Credinţa la care mă refer eu nu se declară, ea se trăieşte.

Mulţi savanţi ai lumii au afirmat că existenţa poporului român este cu adevărat un miracol al istoriei, că păstrarea de către acesta, peste veacuri, a limbii române, de origine latină, într-o mare slavă, şi a identităţii lui de neam, sub presiuni maghiare dintr-o parte, ruseşti din alta, otomane din sud, oricum străine de aiurea, reprezintă o enigmă şi un fapt remarcabil al istoriei lumii. Năvălitori barbari au spulberat aşezări şi teritorii şi s-au topit în câmpiile istoriei, imperii s-au ridicat maiestuoase, dăinuind şi sute de ani, şi s-au prăbuşit apoi în praf şi uitare, toate închegate din furie, puterea forţei, încrâncenare şi cruzime. Toate au avut “urcarea şi căderea” lor. Au supravieţuit popoarele umile, răbdătoare şi credincioase. Unul dintre acestea este şi poporul român.

Miracolul rămânerii lui în istorie şi pe harta lumii, sub toate vitregiile care s-au abătut asupra lui, cu toate tentaţiile şi trădările la care a fost supus, se datorează, cred, până la urmă, credinţei lui. O credinţă trăită, asumată şi nu declarată. Credinţa babei cu tălpile murdare, îngenuncheată în faţa icoanei din bisericuţa de lemn din deal (vorba lui Ţuţea). Credinţa bunicului care-şi povăţuieşte nepoţii cum să-şi rânduiască viaţa. Credinţa tatălui care-şi sărută pruncii pe frunte, înainte de a pleca la oaste. Credinţa mamei care-şi învaţă copiii să se închine la icoană dimineaţa, seara şi înainte de a se pune la masă, care aprinde candela de sărbători şi pune busuioc la icoanele din casă, în ştergare albe şi curate, care face semnul crucii pe pâinea pe care o bagă în cuptor, la copt.

Credinţa aceasta nu a fost una impusă de sus, învăţată din cărţi sau dedusă după lungi silogisme logice. Credinţa poporului român a fost şi este una intuitivă, organică, interioară, parte a sufletului său, apă vie a vieţuirii lui şi mărturie a mersului lui prin istorie.

Şi mă gândesc că nu e puţin lucru să te naşti creştin, aşa cum s-a născut poporul român, căci atunci, în plămădeala acelei faceri, dramul de credinţă vărsat acolo va fi parte indestructibilă din fiiţa ta, întărindu-te şi împlinindu-te, ca nişte anticorpi ai tăi, sămânţa ei dând roadă bună peste veacuri şi-n veac. Credinţă care te va ţine-n viaţă şi te va mântui!

Read Full Post »

Am încercat mai deunăzi să schiţez câteva păcate ale noastre, ca naţie. Recunosc, m-am oprit destul de greu, simţeam că aş putea înşira o listă interminabilă. Riscam să mă potolesc cu greu, să plictisesc eventualii cititori şi să mă zdruncine definitiv şi pe mine (dacă nu cumva sunt gata zdruncinat).

De aceea, m-am gândit să încerc a vedea, în contrapondere, dacă avem, pe lângă multele hibe, şi unele calităţi, pentru care ar merita să ne luptăm, încă, pentru supravieţuirea acestui popor şi a acestei ţări.

Încercând acum, la repezeală, să fac un inventar al lucrurilor bune ce ni s-au întâmplat/ni se întâmplă, aş începe cam aşa (lăsându-mi timp de gândire pentru altele, pe alt’dată):

Avem o ţară frumoasă. Ştiu că e un stereotip, unii o vor considera chiar o stupizenie. Dar mă voi explica: sunt ţări mult mai frumoase ca România, dar sunt şi ţări al căror relief monoton le face banale. România nu e o ţară banală, din punctul ăsta de vedere. Cine a umblat puţin pe cărările patriei ştie ce spun. Are un farmec aparte, o alcătuire eterogenă, o bogăţie a formelor de relief, o alternanţă deal-vale ce-l făcu pe Blaga să teoretizeze peisajul mioritic, un plai unduitor. Să ai o asemenea ţară nu e puţin lucru pe lumea asta mare. Nu e nici prea mult, dar în orice caz puţin nu e.

Desigur, frumuseţea ţării nu e meritul nostru. Noi ne-am născut aici, prin voia lui Dumnezeu, noi nu ne-am ales unde să ne naştem. Ţara asta aşa ar fi fost şi cu noi, şi fără noi.

Dar noi AICI ne-am născut şi nu în altă parte. AICI am copilărit, AICI am învăţat lumea, AICI am iubit, AICI am lucrat pământul, am dormit pe el şi ne-am hrănit din el, AICI ne-am îngropat pe cei dragi duşi în lumea de dincolo. AICI şi nu în altă parte. Deci ăsta e locul nostru pe lume, ce ni s-a dat.

Şi mai cred ceva: cred că pământul pe care vieţuieşti te formează ca om, îţi conturează personalitatea, într-o anumită măsură. Cred că există o relaţie directă între peisaj, ambient, mediul înconjurător şi vieţuitorul de acolo. În sensul că datele telurice se imprimă inseparabil pe sufletul uman şi-i dau o anumită materialitate, o anumită identitate.

Într-un fel e nomadul deşertului, bătut de furtunile de nisip, altfel eshimosul îmblănit în liniştea de cleştar a gheţarilor, cumva e rusul pierdut în zarea stepei fără liman sau americanul mereu în căutare de teritorii noi şi altcumva românul pe deal, pe vale, la izvor, la poale de codru des…

Nu suntem nici mai buni nici mai răi decât alţii, dar suntem ÎNTR-UN ANUMIT FEL. Aşa ne naştem, dăruiţi acestui pământ, aşa ne creştem şi aşa ne murim, dăruiţi din nou… Aici suntem stăpâni, aici suntem acasă, pe pământul acesta, care nu numai că ne suportă, ne hrăneşte, dar ne şi creează.

Dar avem oare cu adevărat o ţară frumoasă? Noi aşa credem, pentru că aşa o vedem, pentru că e a noastră. Pentru asta însă nu avem nici un merit. Avem însă mai multe datorii: să o cunoaştem, să ne bucurăm de ea, să o păstrăm aşa cum am găsit-o, ba chiar să o mai înfrumuseţăm, dacă suntem în stare, să o ţinem curată şi să o arătăm şi altora.

Căci pe lângă toată averea pe care am aduna-o într-o viaţă de om, ţara ni se dăruieşte fiecăruia dintre noi ca o ladă de zestre locului şi rostului nostru pe lume, leagăn în care sufletul nostru a crescut…

Read Full Post »

%d blogeri au apreciat asta: