Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Septembrie 2010

Redau mai jos un text al lui Constantin Noica, aşa cum a fost el publicat pe agonia.ro de Necula Florin Danut. Eseul, în lectura chiar a autorului, îl puteţi asculta aici: Cei 22 sau despre cultura de performanţă

Ceea ce vreau să remarc este optimismul marelui filozof, încrederea pe care o avea el în cultivarea unei elite româneşti, în cazul de faţă una culturală. Unii l-au acuzat de naivitate, chiar dintre proprii lui ucenici. Eu aş spune că Noica făcea dovada unui realism vizionar, a unei capacităţi de a înţelege lumea, pe care doar marii oameni de cultură o au.

Credinţa lui Noica probată nu numai aici, ci practic în întreaga lui viaţă, că elitele (culturale, dar nu numai) sunt chemate să conducă România, că ele trebuie găsite şi promovate, că în ele trebuie să ne încredem, că prin cultură ţara noastră se va salva, ni-l aduce pe marele filozof aproape, ni-l face camarad de drum, pe drumul acesta pe care încercăm să pornim.
Noica concluziona că avem nevoie de antrenori. Zic şi eu, la fel ca alţii: Căutăm antrenori, şi să dea Dumnezeu să fim în stare să devenim antrenaţi!
„Cei 22 sau despre cultura de performanţă
de Constantin Noica
Un tînăr poet francez trimite lui Paul Valery un manuscris cu versuri. Valery îi răspunde:
„Domnule, nu ai talent. Poate ai geniu, dar la aşa ceva nu mă pricep.”
Numai că tocmai la aşa ceva ar trebui să se priceapă măcar cîţiva, în sînul unei culturi naţionale. Căci dacă există sport de performanţă care, ne încîntă ca spectacol şi atîta tot, cu atît mai mult există cultură de performanţă care, fie că ne încîntă ori nu, mută din loc bolovanii, cu noi cu tot. Iar în măsura în care performanţele culturii – fie că este vorba de mari invenţii, de mari idei, forme de organizare şi manifestare socială sau mari creaţii – hotărăsc de afirmarea şi supravieţuirea popoarelor, este bine să reflectăm puţin asupra felului cum se produc ele. Unele performanţe ale culturii se obţin neştiut. Limba română, între alte cîteva, este prin ea însăşi şi o performanţă culturală. Anumite forme de organizare şi manifestare ale vieţii satului au reprezentat, în trecut, o performanţă. Folclorul este una la nivelul ultim al creaţiei, cîteodată. Dacă trebuie să credem că performanţele culturii ţin de genialitatea inventivă şi creatoare, atunci în cazul lor a fost activă o genialitate difuză. Dar genialitatea este concentrată în persoane, atunci cînd performanţele nu sunt anonime, ca în ceasul nostru istoric. Cum s-o descoperi şi cum s-o valorifici? În speţă, în ce fel să pregăteşti şi să faci rodnice creierele tinere, aşa cum valorificăm păcura, gazele, papura, pînă şi deşeurile? Este probabil că în sînul celor 22 milioane de români din ceasul de faţă se află douăzeci şi doi de tineri – adică unul la un milion – cu o înzestrare absolut excepţională. Nu e nevoie de mai mult, într-o ţară unde inteligenţa şi desigur rîvna nu lipsesc spre a împlini toate nevoile materiale şi spirituale ale ceasului. Dar întrebarea este nu numai cum să-i găseşti pe cei 22, ci mai ales cum să faci ca virtualitatea să devină act. Ar fi simplu de încercat ca la armată: „Să iasă din rînd cei care cred că sunt excepţionali”. Ne-am trezi însă cu prea mulţi candidaţi, astfel că totul ar fi de luat de la început. Iar dacă Paul Valery are dreptate şi nimeni nu se pricepe în materie de geniu, atunci n-am putea alege nici dintre cei mulţi, nici dintre cei puţini. Din fericire, vorba lui Valery nu e concludentă (poate el însuşi n-avea decît talent, nu şi geniu), iar alţi mari performeri culturali ne-au spus lucruri mai încurajatoare pentru detectarea şi valorificarea tinerilor de excepţie. Un Edison, dacă nu ne înşelăm, a spus: geniu înseamnă 1% inspiraţie şi 99% transpiraţie. Totul se schimbă, dintr-odată. Atunci intervenţia de afară nu numai că e posibilă, dar devine şi obligatorie: apare antrenorul. Căci totul în cultura de performanţă, poate, se întîmplă ca în sportul de performanţă, sub acţiunea unui antrenor. Acesta, într-adevăr, ştie să facă pe cineva să transpire. În cultura de performanţă, poate mai mult decît în sport şi în orice caz pe o perioadă mai lungă (pe parcursul unei vieţi, în definitiv), candidatul la performanţă trebuie să transpire. Cineva povestea că, la un mare hotel din Elveţia, a trebuit să reclame direcţiei pe vecinul său de cameră, care cînta cam mult la pian şi nici măcar nu cînta ceva ca lumea, ci făcea mai mult game. „Este Rubinstein”, a explicat directorul hotelului. La peste 70 de ani, Rubinstein continua să facă game, aşadar să transpire.
Îţi este milă de cîte o fetiţă ori de cîte un tînăr atlet că trebuie să petreacă o bună parte din „anii cei frumoşi” (chiar aşa de frumoşi, fără modelarea pentru restul vieţii, cum sunt adesea?) ca sub rigorile unui ordin medieval. Şi poate ne-ar cuprinde mila în faţa unui tînăr înzestrat, să-l vedem osîndit pe viaţă la rigorile culturii, mai ales că nu poţi fi niciodată sigur de rezultat şi trebuie să antrenezi nu 22, ci cîteva sute. Dar tocmai aceasta deosebeşte vorba lui Valery de a lui Edison: căci unul ar vrea să ştie dintr-odată cine este genial, pe cînd Edison spune: abia la urmă, după ce omul a transpirat îndelung, se poate ivi miracolul care contribuie să trimită înainte popoarele şi istoria. Iar pentru aceasta trebuie antrenori. Profesorii predau regula, nu excepţia şi, de altfel, ei nu se pot devota unui singur ucenic; nu-l pot urmări ceas de ceas, pînă şi în somnul lui. Altcineva, chiar incomparabila instituţie a familiei, ce competenţă sau ce cutezanţă au? «Nu încerca prea mult, spune tînărului familia; stai lîngă mal, dacă vrei să-ţi fie bine.» Dar antrenorul este din alt aluat; îndrăgind şi el, ca un părinte, pe tînăr, îi spune: «Aruncă-te în larg, n-ai să te îneci.»
Atunci, unde ne sunt antrenorii? Dar ei sunt de pe acum prezenţi, şi cu siguranţă sunt mai mulţi decît cei de antrenat, în cultură. Românul are vocaţie de antrenor. A stat destul pe margine, de-a lungul istoriei, şi a văzut cum se îneacă alţii. Şi oricum, este mai uşor să ştii cum trebuie făcut un lucru decît să-l faci. Antrenori buni, de altfel, pot fi de-a dreptul cei care au obţinut ei înşişi o performanţă. Profesorul medic Palade, cel cu premiul Nobel, a antrenat pare-se echipa Institutului de Biologie, nou înfiinţat, în aşa fel, încît ne facem iluzia că am putea lua un nou premiu Nobel, într-o bună zi. Sau Mircea Eliade ar putea oricînd pune pe lume mari orientalişti, dacă ne-am convinge că ţara noastră – singura din Europa deschisă cultural atît către Orient, cît şi către Occident – ar fi datoare să dea lumii de mîine o excepţională echipă de interpreţi; căci reclamă şi mijlocirea spirituală puţină genialitate.
Dar nu ne gîndim atît la antrenorii de excepţie, pentru tinerii de excepţie, cît la acei mari antrenori umili, care să urmărească zi de zi cum creşte firul de grîu. I-am numit cîndva: ploaia, ploaia aceea de toamnă, care nu ştie nimic despre culesuri. Dacă am putea găsi sămînţa cea bună! Douăzeci şi două de boabe numai!”
Anunțuri

Read Full Post »

Pentru că m-am gândit să găsesc, în contrapondere cu păcatele nostre cele multe ca naţie, şi calităţile noastre, numeam data trecută faptul de a avea o ţară frumoasă ca fiind una dintre aceste calităţi şi încercam să explic şi de ce. Poate nu am reuşit să mă fac foarte bine înţeles şi poate că aceasta nici măcar nu este o “calitate”, în adevăratul sens al cuvântului. M-am gândit apoi că ar trebui să mai găsesc şi altele. Dacă nu mai multe, măcar încă una. Ceva cu adevărat merituos, de care să dăm dovadă în lume. Recunosc că mi-a fost greu.

Nu am avut, ca neam, o istorie fastuoasă, n-am creat imperii, n-am impus altora sisteme juridice, n-am luat gura târgului cu realizări tehnico-edilitare remarcabile, nici măcar n-am cucerit vreun premiu Nobel…

Mă gândesc totuşi că, de-ar fi să găsesc poporului acestuia o trăsătură care să-l definească în chip pozitiv (căci am spus că de păcate suntem plini), aceea ar putea fi CREDINŢA lui.

Şi nu mă voi lega, în chip fariseic, de acele procente mult uzitate, care ne spun, din sondaje, că vreo 80% dintre români se declară “credincioşi” sau din recensăminte că 99% dintre români sunt creştini ori că 86% sunt ortodocşi ş.a.m.d.. Nu în declaraţii se probează credinţa, nu răspunzând la sondaje în colţul străzii. Credinţa la care mă refer eu nu se declară, ea se trăieşte.

Mulţi savanţi ai lumii au afirmat că existenţa poporului român este cu adevărat un miracol al istoriei, că păstrarea de către acesta, peste veacuri, a limbii române, de origine latină, într-o mare slavă, şi a identităţii lui de neam, sub presiuni maghiare dintr-o parte, ruseşti din alta, otomane din sud, oricum străine de aiurea, reprezintă o enigmă şi un fapt remarcabil al istoriei lumii. Năvălitori barbari au spulberat aşezări şi teritorii şi s-au topit în câmpiile istoriei, imperii s-au ridicat maiestuoase, dăinuind şi sute de ani, şi s-au prăbuşit apoi în praf şi uitare, toate închegate din furie, puterea forţei, încrâncenare şi cruzime. Toate au avut “urcarea şi căderea” lor. Au supravieţuit popoarele umile, răbdătoare şi credincioase. Unul dintre acestea este şi poporul român.

Miracolul rămânerii lui în istorie şi pe harta lumii, sub toate vitregiile care s-au abătut asupra lui, cu toate tentaţiile şi trădările la care a fost supus, se datorează, cred, până la urmă, credinţei lui. O credinţă trăită, asumată şi nu declarată. Credinţa babei cu tălpile murdare, îngenuncheată în faţa icoanei din bisericuţa de lemn din deal (vorba lui Ţuţea). Credinţa bunicului care-şi povăţuieşte nepoţii cum să-şi rânduiască viaţa. Credinţa tatălui care-şi sărută pruncii pe frunte, înainte de a pleca la oaste. Credinţa mamei care-şi învaţă copiii să se închine la icoană dimineaţa, seara şi înainte de a se pune la masă, care aprinde candela de sărbători şi pune busuioc la icoanele din casă, în ştergare albe şi curate, care face semnul crucii pe pâinea pe care o bagă în cuptor, la copt.

Credinţa aceasta nu a fost una impusă de sus, învăţată din cărţi sau dedusă după lungi silogisme logice. Credinţa poporului român a fost şi este una intuitivă, organică, interioară, parte a sufletului său, apă vie a vieţuirii lui şi mărturie a mersului lui prin istorie.

Şi mă gândesc că nu e puţin lucru să te naşti creştin, aşa cum s-a născut poporul român, căci atunci, în plămădeala acelei faceri, dramul de credinţă vărsat acolo va fi parte indestructibilă din fiiţa ta, întărindu-te şi împlinindu-te, ca nişte anticorpi ai tăi, sămânţa ei dând roadă bună peste veacuri şi-n veac. Credinţă care te va ţine-n viaţă şi te va mântui!

Read Full Post »

Am încercat mai deunăzi să schiţez câteva păcate ale noastre, ca naţie. Recunosc, m-am oprit destul de greu, simţeam că aş putea înşira o listă interminabilă. Riscam să mă potolesc cu greu, să plictisesc eventualii cititori şi să mă zdruncine definitiv şi pe mine (dacă nu cumva sunt gata zdruncinat).

De aceea, m-am gândit să încerc a vedea, în contrapondere, dacă avem, pe lângă multele hibe, şi unele calităţi, pentru care ar merita să ne luptăm, încă, pentru supravieţuirea acestui popor şi a acestei ţări.

Încercând acum, la repezeală, să fac un inventar al lucrurilor bune ce ni s-au întâmplat/ni se întâmplă, aş începe cam aşa (lăsându-mi timp de gândire pentru altele, pe alt’dată):

Avem o ţară frumoasă. Ştiu că e un stereotip, unii o vor considera chiar o stupizenie. Dar mă voi explica: sunt ţări mult mai frumoase ca România, dar sunt şi ţări al căror relief monoton le face banale. România nu e o ţară banală, din punctul ăsta de vedere. Cine a umblat puţin pe cărările patriei ştie ce spun. Are un farmec aparte, o alcătuire eterogenă, o bogăţie a formelor de relief, o alternanţă deal-vale ce-l făcu pe Blaga să teoretizeze peisajul mioritic, un plai unduitor. Să ai o asemenea ţară nu e puţin lucru pe lumea asta mare. Nu e nici prea mult, dar în orice caz puţin nu e.

Desigur, frumuseţea ţării nu e meritul nostru. Noi ne-am născut aici, prin voia lui Dumnezeu, noi nu ne-am ales unde să ne naştem. Ţara asta aşa ar fi fost şi cu noi, şi fără noi.

Dar noi AICI ne-am născut şi nu în altă parte. AICI am copilărit, AICI am învăţat lumea, AICI am iubit, AICI am lucrat pământul, am dormit pe el şi ne-am hrănit din el, AICI ne-am îngropat pe cei dragi duşi în lumea de dincolo. AICI şi nu în altă parte. Deci ăsta e locul nostru pe lume, ce ni s-a dat.

Şi mai cred ceva: cred că pământul pe care vieţuieşti te formează ca om, îţi conturează personalitatea, într-o anumită măsură. Cred că există o relaţie directă între peisaj, ambient, mediul înconjurător şi vieţuitorul de acolo. În sensul că datele telurice se imprimă inseparabil pe sufletul uman şi-i dau o anumită materialitate, o anumită identitate.

Într-un fel e nomadul deşertului, bătut de furtunile de nisip, altfel eshimosul îmblănit în liniştea de cleştar a gheţarilor, cumva e rusul pierdut în zarea stepei fără liman sau americanul mereu în căutare de teritorii noi şi altcumva românul pe deal, pe vale, la izvor, la poale de codru des…

Nu suntem nici mai buni nici mai răi decât alţii, dar suntem ÎNTR-UN ANUMIT FEL. Aşa ne naştem, dăruiţi acestui pământ, aşa ne creştem şi aşa ne murim, dăruiţi din nou… Aici suntem stăpâni, aici suntem acasă, pe pământul acesta, care nu numai că ne suportă, ne hrăneşte, dar ne şi creează.

Dar avem oare cu adevărat o ţară frumoasă? Noi aşa credem, pentru că aşa o vedem, pentru că e a noastră. Pentru asta însă nu avem nici un merit. Avem însă mai multe datorii: să o cunoaştem, să ne bucurăm de ea, să o păstrăm aşa cum am găsit-o, ba chiar să o mai înfrumuseţăm, dacă suntem în stare, să o ţinem curată şi să o arătăm şi altora.

Căci pe lângă toată averea pe care am aduna-o într-o viaţă de om, ţara ni se dăruieşte fiecăruia dintre noi ca o ladă de zestre locului şi rostului nostru pe lume, leagăn în care sufletul nostru a crescut…

Read Full Post »

%d blogeri au apreciat asta: