Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘credinta’

CHEMAREA!

Peste tânguiri de toamnă, peste resemnări de năpăstuiţi, peste neputinţe moştenite şi prea uşor asumate, peste blazări şi păcate, un grup de tineri frumoşi şi curaţi ne lansează o chemare!

Ce-ar fi să-i ascultăm?

Anunțuri

Read Full Post »

Pentru că m-am gândit să găsesc, în contrapondere cu păcatele nostre cele multe ca naţie, şi calităţile noastre, numeam data trecută faptul de a avea o ţară frumoasă ca fiind una dintre aceste calităţi şi încercam să explic şi de ce. Poate nu am reuşit să mă fac foarte bine înţeles şi poate că aceasta nici măcar nu este o “calitate”, în adevăratul sens al cuvântului. M-am gândit apoi că ar trebui să mai găsesc şi altele. Dacă nu mai multe, măcar încă una. Ceva cu adevărat merituos, de care să dăm dovadă în lume. Recunosc că mi-a fost greu.

Nu am avut, ca neam, o istorie fastuoasă, n-am creat imperii, n-am impus altora sisteme juridice, n-am luat gura târgului cu realizări tehnico-edilitare remarcabile, nici măcar n-am cucerit vreun premiu Nobel…

Mă gândesc totuşi că, de-ar fi să găsesc poporului acestuia o trăsătură care să-l definească în chip pozitiv (căci am spus că de păcate suntem plini), aceea ar putea fi CREDINŢA lui.

Şi nu mă voi lega, în chip fariseic, de acele procente mult uzitate, care ne spun, din sondaje, că vreo 80% dintre români se declară “credincioşi” sau din recensăminte că 99% dintre români sunt creştini ori că 86% sunt ortodocşi ş.a.m.d.. Nu în declaraţii se probează credinţa, nu răspunzând la sondaje în colţul străzii. Credinţa la care mă refer eu nu se declară, ea se trăieşte.

Mulţi savanţi ai lumii au afirmat că existenţa poporului român este cu adevărat un miracol al istoriei, că păstrarea de către acesta, peste veacuri, a limbii române, de origine latină, într-o mare slavă, şi a identităţii lui de neam, sub presiuni maghiare dintr-o parte, ruseşti din alta, otomane din sud, oricum străine de aiurea, reprezintă o enigmă şi un fapt remarcabil al istoriei lumii. Năvălitori barbari au spulberat aşezări şi teritorii şi s-au topit în câmpiile istoriei, imperii s-au ridicat maiestuoase, dăinuind şi sute de ani, şi s-au prăbuşit apoi în praf şi uitare, toate închegate din furie, puterea forţei, încrâncenare şi cruzime. Toate au avut “urcarea şi căderea” lor. Au supravieţuit popoarele umile, răbdătoare şi credincioase. Unul dintre acestea este şi poporul român.

Miracolul rămânerii lui în istorie şi pe harta lumii, sub toate vitregiile care s-au abătut asupra lui, cu toate tentaţiile şi trădările la care a fost supus, se datorează, cred, până la urmă, credinţei lui. O credinţă trăită, asumată şi nu declarată. Credinţa babei cu tălpile murdare, îngenuncheată în faţa icoanei din bisericuţa de lemn din deal (vorba lui Ţuţea). Credinţa bunicului care-şi povăţuieşte nepoţii cum să-şi rânduiască viaţa. Credinţa tatălui care-şi sărută pruncii pe frunte, înainte de a pleca la oaste. Credinţa mamei care-şi învaţă copiii să se închine la icoană dimineaţa, seara şi înainte de a se pune la masă, care aprinde candela de sărbători şi pune busuioc la icoanele din casă, în ştergare albe şi curate, care face semnul crucii pe pâinea pe care o bagă în cuptor, la copt.

Credinţa aceasta nu a fost una impusă de sus, învăţată din cărţi sau dedusă după lungi silogisme logice. Credinţa poporului român a fost şi este una intuitivă, organică, interioară, parte a sufletului său, apă vie a vieţuirii lui şi mărturie a mersului lui prin istorie.

Şi mă gândesc că nu e puţin lucru să te naşti creştin, aşa cum s-a născut poporul român, căci atunci, în plămădeala acelei faceri, dramul de credinţă vărsat acolo va fi parte indestructibilă din fiiţa ta, întărindu-te şi împlinindu-te, ca nişte anticorpi ai tăi, sămânţa ei dând roadă bună peste veacuri şi-n veac. Credinţă care te va ţine-n viaţă şi te va mântui!

Read Full Post »

%d blogeri au apreciat asta: