Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Soluţii’ Category

Silogism

  1. Trăiesc în ţara asta, România, şi nu am de gând să plec din ea pentru a locui în altă parte.
  2. Trăiesc în mijlocul comunităţii româneşti şi nu am de gând să mă retrag din lume.
  3. Pentru că trăiesc în România şi fac parte din poporul român, mă interesează starea României şi a poporului român.
  4. Pentru că e vorba de viaţa mea, a familiei mele şi a celor apropiaţi mie, mă interesează să trăiesc într-o ţară normală, în mijlocul unui popor normal, într-un mediu curat, nepoluat, într-o societate civilizată.
  5. Pentru că e vorba de bunurile mele şi de banii mei, mă interesează să nu fiu furat nici din buzunarul propriu, nici din casa mea proprie şi nici din bugetul public, la care contribui şi eu.
  6. Pentru că mă interesează toate acestea şi pentru că activitatea politică este răspunzătoare în cea mai mare măsură de starea naţiunii, e de datoria mea să particip la vot.
  7. Pentru că nu vreau să votez politicieni incompetenţi, profitori, mafioţi, hoţi, mincinoşi, prefăcuţi, nesimţiţi, şi pentru că în toate partidele consacrate de la noi sunt astfel de specimene, trebuie să aleg din două variante: ori să nu mă mai prezint la vot, ori să votez independenţi/partide/mişcări politice nemânjite de virusul corupţiei, al mafiei şi al imoralităţii.
  8. Pentru a îmi acorda o şansă la o viaţă decentă în România, voi sprijini apariţia acestor candidaţi independenţi, apariţia acestor partide şi mişcări politice care, de pe poziţii de moralitate, să însănătoşească sistemul politic de la noi, să încerce să-i vindece rănile şi să dea acestei ţări şi acestui popor suflu nou pentru a îndrăzni să meargă mai departe.

Spuneţi-mi unde greşesc!

Anunțuri

Read Full Post »

„Degeaba le-am avea pe toate: inteligenţa, cultura, isteţimea, supracultura, doctoratele, supradoctoratele (ca profesorul din Lecţia lui Eugen Ionescu), dacă suntem răi, haini, mojici şi vulgari, proşti şi nerozi, doi bani nu facem, se duc pe apa sâmbetei şi inteligenţa, şi erudiţia, şi supradoctoratele, şi toate congresele internaţionale la care luăm parte, şi toate bursele pentru studii pe care le câştigăm prin concursuri severe. Nimic nu poate înlocui şi suplini niţică bunătate sufletească, niţică bunăvoinţă, toleranţă, înţelegere. Niţică susţinută bună cuviinţă.

Bunătatea sufletească nu-i o virtute subtilă şi rafinată, e un atribut de bază al fiinţei omeneşti si totodată un atribut al culturii. Bunătatea este alt nume al definiţiei date de Aristotel omului: fiinţă socială.

Fără bunătate nu putem convieţui decât în condiţii de groază şi justificând amarnica afirmaţie a lui Sartre: ceilalţi, iată iadul! Există un altruism elementar exprimat prin bunătate care este o axiomă a vieţii obşteşti. Berdiaev spunea: pâinea pentru mine este o problemă materială (subînţeles egoistă, vulgară), dar pâinea aproapelui meu, continua Berdiaev, este pentru mine o datorie spirituală. Reiese de aici în mod vădit că nimic nu poate suplini întru totul bunătatea.

Ştim că de-am vorbi toate limbile si toate dialectele pământului şi de-am fi capabili să clasificăm conform cu clasificarea zecimală toate volumele tipărite în toate limbile pământului, de la Gutenberg şi până astăzi, si de am fi tobă de carte si de erudiţie, si de am cunoaste întrebuinţarea tuturor termenilor specifici tuturor ştiinţelor şi tehnicilor, tot nu ne putem numi oameni culţi dacă suntem nişte pizmăreţi, nişte bădărani şi nişte răi la suflet.

Că ne-o place sau nu, cultura nu este numai acumulare de cunoştinţe, ci o subţirime a caracterului şi capacitatea de a nu considera bunătatea drept o simplă virtute desuetă şi sentimentală.

Să nu săvârşim regretabila eroare de a lua drept scriitori pe simplii făcători de cărţi şi drept oameni de cultură pe simpli memorizatori de informaţii.

N. SteinhardtPrimejdia mărturisirii. Convorbiri cu Ioan Pintea

 

Să ne oprim puţin asupra vorbelor lui Berdiaev reproduse aici de Părintele Nicolae Delarohia. „Pâinea pentru mine este o problemă materială, dar pâinea aproapelui meu este pentru mine o datorie spirituală.” Înţelegem aici că datoria noastră individuală este înaintarea pe calea credinţei, tot aşa cum e iarăşi de datoria noastră să ajutăm pe aproapele nostru căzut în nevoi.

Acuza adusă de unii că nu putem urma calea lui Hristos luptând totodată pentru cele pământeşti îşi găseşte răspuns aici: lupta pentru cele pământeşti înseamnă ajutorarea aproapelui, care este o datorie creştină, chiar prima dintre ele (dragostea); care lucrare se va împlini, pe plan interior, sufletesc, al fiecăruia dintre noi cu orientarea noastră către cele cereşti. Deci nu e nici o contradicţie – e, în schimb, o împlinire, o conlucrare a celor două planuri.

Ne interesează spiritualul (ţara din cer), atunci când e vorba de desăvârşirea noastră ca oameni, ca indivizi.

Ne interesează materialul (ţara de pe pământ) doar în măsura în care putem aduce o bucurie, un ajutor aproapelui nostru căzut în nevoi. Aici şi acum şi astfel împlinim porunca dragostei.

Ne rămân amândouă: ne rămâne lupta interioară, nevoinţa duhovnicească a fiecăruia dintre noi, precum ne rămâne şi lupta exterioară, cea dusă împotriva răului, nevoilor, mizeriei, corupţiei şi degradării umane din jurul nostru.

Dacă lupta interioară se duce cu armele rugăciunii, cea exterioară se duce cu armele bunătăţii şi sub flamurile dragostei!

Read Full Post »

De-a lungul ultimilor ani atât guvernul, dar şi unele organizaţii patronale au încercat lansarea mai multor programe de spijinire a producţiei autohtone dar mai ales de încurajare a consumului de produse româneşti. Zilele acestea, din nou, Ministrul Economiei şi Comerţului lansează un nou program “Cumpără româneşte!”. Sper să aibă mai mult succes decât celelalte dinainte.

Desigur, va fi vorba de o siglă aplicată produselor ce se afiliază la acest program, de ceva reclamă şi de nişte fonduri cheltuite şi cu rost şi fără rost. Adică, de bani cheltuiţi pe bune şi de bani cheltuiţi pe “eforturi”, “contribuţii”, “munci” şi mai ales “aflări în treabă” mai mult sau mai puţin inventate, bani ce vor intra în buzunarele celor care trebuie, nu în a celor care au cu adevărat nevoie de ei. Vom trece şi peste neajunsurile acestei campanii şi vom vedea totuşi partea bună a acesteia, indiferent dacă ne place sau nu culoarea politică a celui care o lansează.

Atunci când ne lovim de îndemnul de a cumpăra cu preponderenţă produse româneşti, noi, ca români, avem reacţii diferite, chiar contradictorii. Dacă unii nu cred în aceste campanii, considerând ori că nu avem cu ce ne prezenta pe piaţa lumii (şi a noastră, evident), ori că îndemnul respectiv nu trebuie luat în seamă din cauza păcatelor noastre ca naţie (sic!) sau din cauză că ar dăuna spiritului şi legilor liberei concurenţe, alţii, dimpotrivă, văd în punerea în practică a acestei atitudini a consumatorului român una dintre soluţiile ieşirii din criză sau măcar o gură de oxigen pentru greu-lovita economie românească.  Sunt site-uri care şi-au propus corelarea eforturilor unor asemenea campanii de promovare, dar şi forumuri unde se dezbate problema sau se exemplifică produsele româneşti cu care ne-am putea mândri pe piaţa internaţională şi care ar merita o atenţie sporită.

Personal, cred că o atitudine pozitivă faţă de produsele româneşti e de preferat. Nu e vorba că i-am îmbogăţi nemeritat pe producătorii şi comercianţii români (vezi Doamne în dauna celor străini), pentru că a avea români mai bogaţi nu e nici pe departe un lucru rău, ci e chiar un avantaj, e chiar esenţa oricărui proiect statal şi social, aceea de a crea premisele bunăstării generale. Îmbogăţirea unora dintre noi nu înseamnă neapărat sărăcirea  celorlalţi, ci mai degrabă faptul că munca îşi are preţul ei, că efortul este răsplătit, că se crează un anume capital autohton, indispensabil supravieţuirii oricărui stat şi că, până la urmă, pe bazele unei solidarităţi naţionale de care trebuie să fim cât mai preocupaţi, bunăstarea unora se va răsfrânge mai devreme sau mai târziu, într-un fel sau altul, şi asupra celorlalţi. Ştiu că la noi primează, de multe ori, filozofia “să moară şi capra vecinului”, dar dacă tot nu putem scăpa de atitudinea asta, ce-ar fi să-i considerăm vecini pe cei de peste graniţe şi, atunci când ne întâlnim cu capra unui român de-al nostru, să nu-i dăm în cap, numai ca să nu aibă nici el capră, dacă nu am nici eu.

Alţii, crezând absolut în libertatea propriei lor conştiinţe, nu admit să li se impună cumpărarea produselor româneşti, singurul lor principiu după care se ghidează fiind acela de a cumpăra ceea ce li se pare cel mai corect din punct de vedere al raportului calitate/preţ. Şi desigur, acesta este, în majoritatea cazurilor, un produs străin. Nu sunt specialist în psihologie, dar voi spune că atitudinea cumpărătorului în faţa produselor de pe raft ţine prea puţin de aplicarea principiului liberei alegeri absolute. Atunci când se prezintă la comerciant, fiecare cumpărător are deja formată mintal alegerea ce urmează să o facă. A fost influenţat deja de nevoile stringente, dar mai ales de obişnuiţa personală, de antecedente şi nu în ultimul rând de propaganda care i s-a făcut. De reclamele pe care le-a văzut la televizor, de sloganele pe care le-a auzit sau le-a citit, de părerile prietenilor şi vecinilor, de cum a fost deja manipulat, chiar fără să o ştie. Atunci când produse româneşti, la fel de bune ca şi cele străine, nu au parte, din lipsă de fonduri, de o promovare omniprezentă, până la suprasaturaţie, evident că vor rămâne nevândute. Am descoperit de multe ori produse autohtone chiar mai bune decât cele din import, dar de care nu prea a auzit nimeni, deci care nu se vând atât de bine, deci care “sunt mai proaste şi mai scumpe”.

Îndemnul meu este să trecem peste prejudecăţi şi să cumpărăm produse româneşti (chiar dacă sunt doar fabricate în România de multinaţionale, căci cei ce lucrează acolo sunt români, având astfel asigurat un loc de muncă), de multe ori la fel de bune ca şi cele străine şi la preţuri comparabile. Iar pe cei încă nehotărâţi îi rog, atunci când merg la cumpărături, să acorde măcar puţină atenţie şi produselor autohtone, poate vor descoperi că merită a fi cumpărate, chiar dacă nu au văzut (încă) reclama lor la televizor.

Atitudinea asta poate fi una care să mai adauge un pas în drumul ieşirii noastre din criză.

Read Full Post »

Redau mai jos un text al lui Constantin Noica, aşa cum a fost el publicat pe agonia.ro de Necula Florin Danut. Eseul, în lectura chiar a autorului, îl puteţi asculta aici: Cei 22 sau despre cultura de performanţă

Ceea ce vreau să remarc este optimismul marelui filozof, încrederea pe care o avea el în cultivarea unei elite româneşti, în cazul de faţă una culturală. Unii l-au acuzat de naivitate, chiar dintre proprii lui ucenici. Eu aş spune că Noica făcea dovada unui realism vizionar, a unei capacităţi de a înţelege lumea, pe care doar marii oameni de cultură o au.

Credinţa lui Noica probată nu numai aici, ci practic în întreaga lui viaţă, că elitele (culturale, dar nu numai) sunt chemate să conducă România, că ele trebuie găsite şi promovate, că în ele trebuie să ne încredem, că prin cultură ţara noastră se va salva, ni-l aduce pe marele filozof aproape, ni-l face camarad de drum, pe drumul acesta pe care încercăm să pornim.
Noica concluziona că avem nevoie de antrenori. Zic şi eu, la fel ca alţii: Căutăm antrenori, şi să dea Dumnezeu să fim în stare să devenim antrenaţi!
„Cei 22 sau despre cultura de performanţă
de Constantin Noica
Un tînăr poet francez trimite lui Paul Valery un manuscris cu versuri. Valery îi răspunde:
„Domnule, nu ai talent. Poate ai geniu, dar la aşa ceva nu mă pricep.”
Numai că tocmai la aşa ceva ar trebui să se priceapă măcar cîţiva, în sînul unei culturi naţionale. Căci dacă există sport de performanţă care, ne încîntă ca spectacol şi atîta tot, cu atît mai mult există cultură de performanţă care, fie că ne încîntă ori nu, mută din loc bolovanii, cu noi cu tot. Iar în măsura în care performanţele culturii – fie că este vorba de mari invenţii, de mari idei, forme de organizare şi manifestare socială sau mari creaţii – hotărăsc de afirmarea şi supravieţuirea popoarelor, este bine să reflectăm puţin asupra felului cum se produc ele. Unele performanţe ale culturii se obţin neştiut. Limba română, între alte cîteva, este prin ea însăşi şi o performanţă culturală. Anumite forme de organizare şi manifestare ale vieţii satului au reprezentat, în trecut, o performanţă. Folclorul este una la nivelul ultim al creaţiei, cîteodată. Dacă trebuie să credem că performanţele culturii ţin de genialitatea inventivă şi creatoare, atunci în cazul lor a fost activă o genialitate difuză. Dar genialitatea este concentrată în persoane, atunci cînd performanţele nu sunt anonime, ca în ceasul nostru istoric. Cum s-o descoperi şi cum s-o valorifici? În speţă, în ce fel să pregăteşti şi să faci rodnice creierele tinere, aşa cum valorificăm păcura, gazele, papura, pînă şi deşeurile? Este probabil că în sînul celor 22 milioane de români din ceasul de faţă se află douăzeci şi doi de tineri – adică unul la un milion – cu o înzestrare absolut excepţională. Nu e nevoie de mai mult, într-o ţară unde inteligenţa şi desigur rîvna nu lipsesc spre a împlini toate nevoile materiale şi spirituale ale ceasului. Dar întrebarea este nu numai cum să-i găseşti pe cei 22, ci mai ales cum să faci ca virtualitatea să devină act. Ar fi simplu de încercat ca la armată: „Să iasă din rînd cei care cred că sunt excepţionali”. Ne-am trezi însă cu prea mulţi candidaţi, astfel că totul ar fi de luat de la început. Iar dacă Paul Valery are dreptate şi nimeni nu se pricepe în materie de geniu, atunci n-am putea alege nici dintre cei mulţi, nici dintre cei puţini. Din fericire, vorba lui Valery nu e concludentă (poate el însuşi n-avea decît talent, nu şi geniu), iar alţi mari performeri culturali ne-au spus lucruri mai încurajatoare pentru detectarea şi valorificarea tinerilor de excepţie. Un Edison, dacă nu ne înşelăm, a spus: geniu înseamnă 1% inspiraţie şi 99% transpiraţie. Totul se schimbă, dintr-odată. Atunci intervenţia de afară nu numai că e posibilă, dar devine şi obligatorie: apare antrenorul. Căci totul în cultura de performanţă, poate, se întîmplă ca în sportul de performanţă, sub acţiunea unui antrenor. Acesta, într-adevăr, ştie să facă pe cineva să transpire. În cultura de performanţă, poate mai mult decît în sport şi în orice caz pe o perioadă mai lungă (pe parcursul unei vieţi, în definitiv), candidatul la performanţă trebuie să transpire. Cineva povestea că, la un mare hotel din Elveţia, a trebuit să reclame direcţiei pe vecinul său de cameră, care cînta cam mult la pian şi nici măcar nu cînta ceva ca lumea, ci făcea mai mult game. „Este Rubinstein”, a explicat directorul hotelului. La peste 70 de ani, Rubinstein continua să facă game, aşadar să transpire.
Îţi este milă de cîte o fetiţă ori de cîte un tînăr atlet că trebuie să petreacă o bună parte din „anii cei frumoşi” (chiar aşa de frumoşi, fără modelarea pentru restul vieţii, cum sunt adesea?) ca sub rigorile unui ordin medieval. Şi poate ne-ar cuprinde mila în faţa unui tînăr înzestrat, să-l vedem osîndit pe viaţă la rigorile culturii, mai ales că nu poţi fi niciodată sigur de rezultat şi trebuie să antrenezi nu 22, ci cîteva sute. Dar tocmai aceasta deosebeşte vorba lui Valery de a lui Edison: căci unul ar vrea să ştie dintr-odată cine este genial, pe cînd Edison spune: abia la urmă, după ce omul a transpirat îndelung, se poate ivi miracolul care contribuie să trimită înainte popoarele şi istoria. Iar pentru aceasta trebuie antrenori. Profesorii predau regula, nu excepţia şi, de altfel, ei nu se pot devota unui singur ucenic; nu-l pot urmări ceas de ceas, pînă şi în somnul lui. Altcineva, chiar incomparabila instituţie a familiei, ce competenţă sau ce cutezanţă au? «Nu încerca prea mult, spune tînărului familia; stai lîngă mal, dacă vrei să-ţi fie bine.» Dar antrenorul este din alt aluat; îndrăgind şi el, ca un părinte, pe tînăr, îi spune: «Aruncă-te în larg, n-ai să te îneci.»
Atunci, unde ne sunt antrenorii? Dar ei sunt de pe acum prezenţi, şi cu siguranţă sunt mai mulţi decît cei de antrenat, în cultură. Românul are vocaţie de antrenor. A stat destul pe margine, de-a lungul istoriei, şi a văzut cum se îneacă alţii. Şi oricum, este mai uşor să ştii cum trebuie făcut un lucru decît să-l faci. Antrenori buni, de altfel, pot fi de-a dreptul cei care au obţinut ei înşişi o performanţă. Profesorul medic Palade, cel cu premiul Nobel, a antrenat pare-se echipa Institutului de Biologie, nou înfiinţat, în aşa fel, încît ne facem iluzia că am putea lua un nou premiu Nobel, într-o bună zi. Sau Mircea Eliade ar putea oricînd pune pe lume mari orientalişti, dacă ne-am convinge că ţara noastră – singura din Europa deschisă cultural atît către Orient, cît şi către Occident – ar fi datoare să dea lumii de mîine o excepţională echipă de interpreţi; căci reclamă şi mijlocirea spirituală puţină genialitate.
Dar nu ne gîndim atît la antrenorii de excepţie, pentru tinerii de excepţie, cît la acei mari antrenori umili, care să urmărească zi de zi cum creşte firul de grîu. I-am numit cîndva: ploaia, ploaia aceea de toamnă, care nu ştie nimic despre culesuri. Dacă am putea găsi sămînţa cea bună! Douăzeci şi două de boabe numai!”

Read Full Post »

La întrebarea: „Ce facem cu România?”, care de fapt ar vrea să fie: „Mai există vreo şansă ca ţara asta să-şi revină şi care ar fi această şansă?”, eu îndrăznesc acum un răspuns, şi anume cred că o primă soluţie la a scoate România din delirul în care se află este să schimbăm clasa politică.

Veţi spune că este cea mai banală dintre toate cele posibile, că oricine ar putea să spună asta şi chiar o spune oricine şi că una e să vrei şi alta să şi poţi, că de la vorbă la faptă e cale luuungă, iar în cazul de faţă e chiar imposibil să stăbatem calea asta.

Mă încăpăţânez să cred că nu e aşa. Chiar cred în soluţia asta, ca fiind cu adevărat o soluţie viabilă. Şi am să mă explic.

Toţi politicienii care îşi fac apariţia pe scena politică a ţării, vin cu această idee „radicală”: trebuie să schimbăm clasa politică! Bineînţeles, intenţia lor adevărată e să-i schimbe pe hoţii de politicieni care activează deja, cu ei, cei nou-veniţi, ca să le rămână şi lor ceva de furat.

Oamenii de rând şi-au dat însă seama, după 20 de ani de democraţie românească originală, că la noi, azi, nu mai ai pe cine să schimbi cu cine, căci toţi sunt o apă şi un pământ, cei de la putere fură cât pot, ş-apoi vin cei care au fost în opoziţie, şi fură şi ei mai departe.

Cred totuşi, cu tărie, că în ţara asta mai sunt oameni de bun simţ, cinstiţi şi patrioţi, în cel mai bun sens al cuvântului. Care trebuie să se manifeste, care trebuie să iasă din starea de blazare, care trebuie să se scuture de lehamitea în care i-au adormit cei ce ne conduc şi care trebuie să conştientizeze că a cam venit timpul să luăm taurul de coarne. Adică e timpul pentru marea curăţenie pe scena politică românească. Pentru un nou început.

E greu să schimbi lucrurile, ştiu, e greu să-ţi faci loc în politica românească, dar atunci când vii cu o cu totul altă abordare a problemei, cu alt mesaj, cu altă dăruire, cu alţi oameni, cu oameni de onoare, corecţi şi cinstiţi, buni la suflet, care prin exemplul lor se vor impune, atunci ai sorţi de izbândă.

Tocmai asta este speranţa mea în schimbarea clasei politice – să iasă la iveală, să se adune laolaltă, să se manifeste oamenii buni ai ţării acesteia. Să de exemplu, exemplul personal – cu asta se vor impune.

Pentru a îndepărta hoţia şi impostura din viaţa politică, economică, socială a ţării, avem nevoie astăzi în România, mai mult decât oricând,  de o Revoluţie a bunătăţii! Cred că e în puterea noastră să o facem.

Read Full Post »

%d blogeri au apreciat asta: