Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘tarani’

Încercând să găsesc, după puterile mele, semnele care să ne identifice ca neam, cu alte cuvinte „ce avem noi de suntem români?”, am găsit că ne face să fim aşa cum suntem pământul, termen generic care poate să însemne zestrea genetică, datele naturale, sângele şi lutul de care avem parte şi pe care ni le preumblăm în partea asta a noastră de lume, străjuită de ape, brazi şi stele, pe de o parte, şi credinţa, cea creştină, ce dă lutului din noi viaţă, miracol, cutezanţă şi stăruinţă în istorie. Întru aceste două laturi ne naştem fiecare din noi: materie însufleţită de Duh, pământ umblător în căutarea lui Dumnezeu care să ne bată, cu varga Lui de milostenie. Căci Îl căutăm pentru că L-am găsit deja, după vorbele unui sfânt părinte.

Dincolo de aste două margini care întruchipează fiinţa românească în lume şi în istorie, care ne fac să fim aşa cum suntem, întrebarea e ce trebuie să facem mai departe, ca să devenim? Ca să facem pasul de la ceea ce suntem la ceea ce am putea fi?

Poporului român i s-a dat bucuria unei patrii frumoase pe pământ şi credinţa unei patrii luminoase în cer; ca să o păstreze pe prima i se cere muncă, să o capete pe a doua i se cere dragoste.

Azi voi vorbi despre muncă.

Pământul din jurul nostru şi pământul din noi cere lucrare. Dar nemuncind pământul din jurul nostru nu vom avea cu ce să hrănim pământul din noi, pe care ni-l purtăm spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea sufletelor noastre.

Ţara noastră e binecuvântată cu sol mănos şi vreme bună de recoltă. Nu ne e dat nici chinul junglelor exuberante de nepătruns, nici nisipul arzător al deşerturilor pustii sau praful pietros al gheţurilor veşnice. Pământul ţării numai ce ne îmbie la muncă. E drept că bogăţia aceasta revărsată a dat prilej multor români să se lase pe tânjală şi parcă în vremurile de acum, mai mult ca niciodată. Câmpuri întregi nelucrate, păşuni pline de ciulini, livezi sălbăticite şi fâneţe necosite ne apar la tot pasul, tot mai multe şi mai dezolante privelişti ale indiferenţei. Pare că un fel de lehamite cuprinde încet această ţară, o delăsare şi o autosuficienţă soră cu moartea. Asta în timp ce ne hrănim cu poame mutante aduse de peste mări şi ţări, cu cărnuri dubioase şi legume de laborator, de parcă ne-am fi dat cu toţii consimţământul să fim cobaii unor experimente de ştiinţa nutriţiei, care să dea răspunsuri la întrebarea „cât de multe toxine poate suporta un corp omenesc?”. E păcat de noi şi pământul acesta care ar putea să hrănească cu îndestulare nu numai pe noi, cei ce trăim pe el, ci şi pe mulţi alţii.

Teama mea e că pământul nu mai suportă multă batjocură şi se va răzbuna aprig pe noi, pe nelegiuirea noastră, pe lipsa noastră de grijă, pe lenea noastră, pe trădarea noastră. Căci nelucrând pământul, îl trădăm de fapt, comitem un act de trădare. Teamă mi-e şi că mâniem pe Dumnezeu! Iar pedeapsa Lui poate fi şi mai înfricoşătoare!

Ne ştiam un popor de oameni harnici. Chiar ne lăudam cu asta. O mai dovedim, mulţi dintre noi, atunci când alergăm în cele străinătăţuri să robim la alţii, pe bani pe care-i considerăm buni pentru munci dintre cele mai mizere, la care ei nu se mai încumetă şi nu se mai înjosesc. Unde ne sunt gospodarii de odinioară, care-şi făceau bătătură largă, să încapă carul roată tras de boi, şura cu vite şi celelalte acareturi, care se trezeau dimineaţa şi ieşeau în grădină, să vadă cât au crescut peste noapte grânele, să-şi umfle piepturile de mulţumirea de a vedea cum răsar în soarele roşiatic roadele lor? Dar nu uitau nici să coboare grabnic din pod securile atunci când ţara îi chema s-o apare. Îşi apărau ţara pentru că-şi apărau, în primul rând, ţarina. Unde sunt ţăranii care sărutau pământul şi îşi făceau cruce la începutul lucrului, care scoteau icoanele din altare pe câmpuri  să vină ploaia la vreme de secetă, care scoteau iarna, la căldura sobei de lemne, şi o cană cu vin să petreacă cu neamurile şi vecinii c-au avut an bogat şi mănos? Azi parcă toate acestea s-au spulberat ca după potop. Şi se pare că chiar de un potop avurăm parte, de vreo jumătate de veac încoace!

Dan Puric amintea o povestire populară, în care pământul este văzut ca o masă, dar la picioarele căreia stau dracii şi o rod, ca să se prăbuşească. Noroc însă cu femeile care trec mălaiul prin ciur, iar dracii, auzind zgomotul muncii, fug. Concluzia domniei-sale era că, „în concepţia ţăranului român, munca ţine pământul să nu cadă, aceasta fiind probabil fibra morală adevărată a neamului nostru.”

Fraţilor, a venit vremea să ne readucem aminte să fim gospodari!

„România are un sens întrucât o începem” spunea Cioran în vremea când nădăjduia o schimbare la faţă a ţării. Pentru fiecare şi cu fiecare din noi România poate începe. Munca noastră face ca România să înceapă; alături de rugăciune şi jertfă, munca poate întări conturul acestei ţări. Căci ea este una dintre acele manifestări umane care strânge laolaltă un popor, care-i dă hrană materială, sănătate fizică şi simţul măsurii, care-l leagă de locul său, care-i dă rostul propriu între trecut şi viitor, între cele ce au fost şi cele ce vor veni, pe axa devenirii istorice. Căci nimic nu e mai direct ca împlinire decât să vezi că bobul pus de tine în pământ dă roadă sub îngrijirea ta, sub mâinile tale, la modul cel mai concret.

Aşadar, e vremea unui nou început. E vremea unor conducători deştepţi şi cuminţi, inspiraţi şi mai ales nehoţi, care să redea muncii valoare, preţuire şi răsplată. E vremea să ne punem pe treabă. Munca nu înjoseşte pe nimeni ci, dimpotrivă, înnobilează omul, îi dă putere şi prestanţă.

Bogăţia pământului trebuie dublată de hărnicia românilor, încurajată şi răsplătită cum se cuvine, pentru a reda României chip de grădină iar românilor pentru a le reda demnitatea, rostul, rezistenţa şi roada bună.

Anunțuri

Read Full Post »

%d blogeri au apreciat asta: