Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Noiembrie 2010

Azi, 30 noiembrie 2010, se împlinesc 72 de ani de când un român a fost asasinat mişeleşte: Corneliu Codreanu. Un om care a însufleţit conştiinţele româneşti ale vremii sale, şi care ne-a lăsat moştenire un vis. Visul unei Românii frumoase. Cu visul acesta vor creşte generaţii întregi de români, cu visul acesta au luptat în munţi tineri precum Ion Gavrilă Ogoranu, au murit în închisori tineri precum Valeriu Gafencu.

Se pare că Tudor Arghezi ar fi scris această poezie sub emoţia produsă de vestea tragicei  dispariţii. De fapt o ţară întreagă a fost atunci şocată, tristă, desnădăjduită.

Tudor Arghezi nu făcea parte, din câte ştiu, dintre simpatizanţii lui Codreanu. Dacă el a scris această poezie în memoria Căpitanului, cu atât mai impresionant mi se pare gestul şi mesajul. Rămâne, din toate, această poezie ca o flamură îndoliată peste culmi de ţară…

FAT FRUMOS

de Tudor Arghezi
Unde-a plecat, cãlare, Fãt-Frumos,
De nu se mai zãreşte nicãierea,
Oricât şi-ar pune soarele puterea,
Oricât s-ar pogorî luna de jos?

Munţii pustii, cu piscurile catã
Mâhniţi, din cer, în valea de granit,
Ca sã-l mai vadã, cel puţin o datã,
Viu dacã-i viu, sau mort de-o fi murit.

Cântecul lui, de care ţara toatã
Era învãluitã ca-ntr-un vis,
De sta şi ochiul şoimilor închis
În ascultare, s-a oprit deodatã.

S-a rupt din codri, s-a pierdut din şes
Şi, goalã ca de suflet, tristã, ţara
Nu mai gãseşte parecã-nţeles.
De ce e ziuã şi se lasã seara.

Fluierul lui cânta şi-n cingãtoare,
Şi zeci de sate albe, fermecate,
Cu sute de feciori şi de fecioare,
Îl ascultau doinind pe înnoptate.

Se deşteptau cu doina lui în zori,
Se-ndrãgosteau la cântecele sale
Şi se simţeau logodnicii uşori
Şi mai frumoşi, cãlcând în iarba moale.

Împrietenit cu cerbii şi mistreţii
Şi nins cu fluturi jucãtori în cete,
Jivinele-l priveau ca nişte fete
Şi cu sfiala dulce-a tinereţii.

Unde-a plecat cã n-are nimeni ştire
Fãtul-Frumos, cu negre plete grele,
Cu ochi albaştri, plini ca de mãrgele,
Şi cu sprinceana-n jurul lor subţire?

A coborât din munţi, pe stânci, cãlare,
Şi patru nopţi a scãpãrat pãmântul,
De subt copitele nerãbdãtoare
Ce s-au luptat cu cremenea şi vântul.

Şi luându-şi fluier, însã şi secure,
Şi arme grele, -n mâna lui uşoare,
Trecu, ca o sãgeatã prin pãdure,
Şi ca un fulger purtãtor de soare.

El strãbãtu întreaga ţarã,
Iar Dunãrea nevrând sã-i facã loc
O spintecã, sburdând, pe la mijloc
Cu pieptu-n unde şi cu coifu-afarã

Şi s-ar fi zis cã negrul armãsar,
Cu nãrile suflând la faţa apei,
Pe Dumnezeu îl duce, sau mãcar,
Pe un trimis al lui Traian şi-al Papei.

Neamul ursuz din ţãrmul de sub lunã,
Neam trist, urât, şi hâd şi sângeros,
Ameninţase doinele lui Fãt-Frumos,
Mândria lui şi voia lui cea bunã.

Iar Fãt-Frumos, oprindu-se din cânt
Simţi, din sânge, flãcãri cã se-adunã,
Şi-n glas, în vorbe, -n pâine şi pãmânt,
Dogoarea cerului strãbunã.

Şi o luminã nouã-n viaţa lui,
Şi o chemare din Tãrii şi noapte –
Şi-n toate glasul nu ştia al cui,
Şi un îndemn de semne şi de şoapte

Nemaiştiute, nemaiîncercate
Ce se iscau şi se topeau în salbe,
Cã lua vãzduhul chipuri aripate
Şi se-ngroşau într-însul forţe albe.

Se ridicau talaze mari de mare,
Frunza suna ca zalele, şi-o zare
Era ca o tipsie izbitã de sãgeţi.
Murmur de fier şi şuier de urale,
Într-o urzire crâncenã de vieţi,
De lãnci împiedecate în zãbale.

Acum s-a dus duşmanul sã-l rãpuie:
Ori sã-l înece-n sânge şi-n vâltoare,
Ori bezna lui ziditã sã descuie –
În stare şi de milã, dar şi de necruţare –

Cum va voi, cãci vrednicul urmaş
Al lui Ştefan şi Ţepes împreunã,
Ridicã şi altare din stei pentru vrãjmaş,
Dar şi ţepoaie-nalte, cu proţãpirea bunã.

Tu, Ţarã, -aşteaptã cântecele iar
Sã se strecoare-n ramuri liniştit,
Din rãsãritul mare-n asfinţit,
De la hotar pânã-n hotar.

Read Full Post »

Filmul este, înainte de toate, o artă, dar poate avea şi valenţele unui document, în două ipostaze: atunci când e conceput ca un documentar, vrând deci din capul locului să imortalizeze pe peliculă, pe acest suport material, crâmpeie de viaţă, personalităţi, evenimente extraordinare sau doar întâmplări cotidiene, pentru a rămâne mărturie posterităţii, sau când filmul, vrându-se de astă dată operă de artă, ne relevă indirect, în perspectiva timpului, date şi fapte concrete despre vremea când a fost realizat, despre locurile, moravurile, oamenii şi ideile lor transpuse în acel film.

Dincolo de aceste două ipostaze, filmul a fost transformat de multe ori, din păcate, într-o unealtă de propagandă. Mă refer, în cazul nostru, în special la perioada comunistă, atunci când, sub acoperământul unui act artistic, compromisurile şi obedienţa unor regizori au transpus de fapt pe ecrane directivele de partid şi clişeele de lemn ale ideologiei oficiale.

Remarcăm cu consternare cu toţii că această aşa-zisă „zestre cinematografică” ne urmăreşte încă şi azi, după 20 de ani de la dispariţia comunismului, ca un strigoi care bântuie aproape zi de zi casele românilor, prin intermediul televiziunilor capitaliste, de astă dată, „culturalizând” încă oamenii cu faptele de vază ale vreunui preşedinte de C.A.P., ale vreunui secretar de partid din uzina oamenilor muncii sau ale vreunui şef de miliţie care prinde pe bandiţii de legionari, aducându-i în faţa judecăţii drepte a justiţiei populare. După 20 de ani de la executarea Ceauşeştilor, nouă ni se mai face, încă, propagandă comunistă pe faţă, de cele mai multe ori fără atenţionări prealabile, fără note de subsol, fără revizuiri necesare, şi mai ales fără scuze din partea autorilor. Pentru că asta mi se pare cel mai grotesc lucru: nu numai că autorii acelor stupizenii numite filme n-au decenţa să le retragă din circuitul cinematografic, să se dezică de ele, să recunoască pe faţă mistificarea pe care au produs-o spre îndobitocirea maselor, dar se şi mândresc cu faptul că le aparţin, le expun la loc de cinste în propria biografie, le etalează încă pe taraba pe care îşi scot la vânzare nimicniciile unei vieţi aservite cauzei comuniste falimentare şi criminale. Precum un pensionar resemnat ce-şi scoate la vânzare în târgul de vechituri pantofii uzaţi şi medaliile pe care le-a primit în întrecerea socialistă pe întreprindere.

Nu ştiu cât înţelege un tânăr al zilelor noastre din acele filme de care pomeneam mai sus, dar trăiesc cu speranţa să se facă a nu înţelege nimic şi să ceară explicaţii. I se va vorbi atunci de filme făcute la comandă politică, de filme înscrise în planurile cincinale ale partidului comunist.

Înţeleg de ce a făcut Sergiu Nicolaescu seria de filme „Cu mâinile curate”, înţeleg de asemenea de ce s-au produs filme precum „Un surâs în plină vară”, „Răsună Valea”, „Salutări de la Agigea” sau „Iarba verde de acasă” (ca să nu dau decât câteva din zecile  de exemple) şi înţeleg, mai nou, de ce se fac filme care redau mizeria postrevoluţionară sau care urmăresc succesul facil la public, promovând un umor răsuflat, de revistă încropită de amatori.

Greu de înţeles mi se pare însă, pentru ziua de azi, încăpăţânarea şi voinţa ce i-au determinat pe domnii Popescu (tatăl – producător, şi fiul – regizor şi scenarist) să desăvârşească filmul „Portretul luptătorului la tinereţe”. Filmul ăsta s-a născut după cinci ani de muncă, cu bani luaţi împrumut, cu multe sacrificii din partea autorilor. El este rezultatul unei adevărate lupte, asumate de realizatori, de recuperare morală a unei pagini din istoria noastră recentă, de care mulţi încă se feresc – rezistenţa anticomunistă din munţi. Ceea ce a făcut regizorul Constantin Popescu jr. este un act de mare curaj, o încercare de a ne face vizibilă o realitate ce aparţine istoriei noastre, dar care ne-a fost ascunsă şi prezentată taman pe dos atâţia ani, o realitate ce dă seamă de partea noastră de rezistenţă demnă, ca naţie, în faţa mocirlei şi neghiobiei comuniste.

Şi e cu atât mai inedită apariţia acestui film azi, şi mai salutară, cu cât el a fost făcut practic împotriva tuturor: împotriva vremurilor, împotriva prejudecăţilor, împotriva resurselor financiare, împotriva crizei, împotriva comodităţii naţionale, împotriva uitării. Şi găsesc şi mai lăudabilă intenţia regizorului Constantin Popescu, aflând de promisiunea făcută nouă că „Portretul luptătorului la tinereţe” este doar prima parte a unei trilogii care va aborda subiectul rezistenţei anticomuniste româneşti. Un efort imens întru restaurarea, cu mijloacele artei cinematografice, a demnităţii noastre ca neam.

Se întreba cineva, văzând filmul, ce i-o fi îndemnat pe Ion Gavrilă Ogoranu şi pe camarazii lui să lupte împotriva statului comunist, o luptă disproporţionată ca mijloace, în care rezultatul final se putea lesne anticipa. O luptă însă care a rămas, din perspectiva timpului, una dintre puţinele mărturii ale curajului unei naţii. Şi aş spune că aceleaşi imbolduri sufleteşti care i-au mânat pe eroii lui Constantin Popescu să urce în munţi şi să lupte cu arma în mână l-au determinat şi pe tânărul regizor de azi să facă acest film. Aceeaşi mâhnire, aceeaşi ardoare, acelaşi adevăr.

Şi de aceea consider şi încep să înţeleg că locul domnului Popescu nu e doar aici, în spatele camerei de filmat, pe scaunul regizoral, la masa de montaj, ci e şi acolo, în căldura, culoarea şi vibraţia imaginii pe pânză, printre aceşti eroi trişti şi mântuiţi, rătăciţi prin pădurile României eterne, pe care ni i-a redat spre aducere-aminte, spre neuitare, dar mai ales spre luare-aminte.

Read Full Post »

%d blogeri au apreciat asta: