Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘Romania’

CHEMAREA!

Peste tânguiri de toamnă, peste resemnări de năpăstuiţi, peste neputinţe moştenite şi prea uşor asumate, peste blazări şi păcate, un grup de tineri frumoşi şi curaţi ne lansează o chemare!

Ce-ar fi să-i ascultăm?

Anunțuri

Read Full Post »

Silogism

  1. Trăiesc în ţara asta, România, şi nu am de gând să plec din ea pentru a locui în altă parte.
  2. Trăiesc în mijlocul comunităţii româneşti şi nu am de gând să mă retrag din lume.
  3. Pentru că trăiesc în România şi fac parte din poporul român, mă interesează starea României şi a poporului român.
  4. Pentru că e vorba de viaţa mea, a familiei mele şi a celor apropiaţi mie, mă interesează să trăiesc într-o ţară normală, în mijlocul unui popor normal, într-un mediu curat, nepoluat, într-o societate civilizată.
  5. Pentru că e vorba de bunurile mele şi de banii mei, mă interesează să nu fiu furat nici din buzunarul propriu, nici din casa mea proprie şi nici din bugetul public, la care contribui şi eu.
  6. Pentru că mă interesează toate acestea şi pentru că activitatea politică este răspunzătoare în cea mai mare măsură de starea naţiunii, e de datoria mea să particip la vot.
  7. Pentru că nu vreau să votez politicieni incompetenţi, profitori, mafioţi, hoţi, mincinoşi, prefăcuţi, nesimţiţi, şi pentru că în toate partidele consacrate de la noi sunt astfel de specimene, trebuie să aleg din două variante: ori să nu mă mai prezint la vot, ori să votez independenţi/partide/mişcări politice nemânjite de virusul corupţiei, al mafiei şi al imoralităţii.
  8. Pentru a îmi acorda o şansă la o viaţă decentă în România, voi sprijini apariţia acestor candidaţi independenţi, apariţia acestor partide şi mişcări politice care, de pe poziţii de moralitate, să însănătoşească sistemul politic de la noi, să încerce să-i vindece rănile şi să dea acestei ţări şi acestui popor suflu nou pentru a îndrăzni să meargă mai departe.

Spuneţi-mi unde greşesc!

Read Full Post »

Se-aprinde ca un foc verde primăvara peste tăpşanele patriei mele. Dă colţul ierbii prin crânguri, şi pe plaiurile înalte mieii îşi înfig cu mirare pentru prima oară-n viaţă copitele lor moi în ţărâna zvântată. Mugurii caută loc în afară, să iasă, să-şi deschidă la soare aripile, şi primesc în schimb zvon de bucurie. Cerurile albastre lasă să plouă cald peste noi cu emoţii.

Când e primăvară sunt copii frumoşi şi veseli şi sunt mame fericite, sunt taţi harnici, dornici să iasă-n grădină. Pământul îşi revine, se dă mai aproape de noi, ni se-alătură, noi ne-aplecăm să-l atingem, să-l cunoaştem mai bine. Atunci ne regăsim parcă un mai vechi prieten: luăm pământul în palme, îl sfărâmăm grijuliu între degete să-i simţim în nări aromele crude născute din vioiciunea şi cuminţenia lui. Şi ne simţim pe loc pătrunşi de mirarea că ţinem în palme, odată cu bulgării de lut negru, atât de uşor, jertfelnicia unui lung şir de români, pierduţi în negurile veacurilor, ce şi-au sădit temeinic oasele în glie. Dar tot atunci ştim că avem în căuşul mâinilor şi promisiunea rodului bun al zilei de mâine. Pământul ne îmbie, glasul lui surd, din adâncuri, numai cei iniţiaţi îl aud. E în cântecul acesta o tânguire şi o chemare deopotrivă, e o taină a înfrăţirii dintre om şi mineral, dintre suflet şi materie, e un legământ între cei vii şi cei morţi, neştiind încă definitiv care suntem viii şi care morţii. E aidoma unei întoarceri acasă, când amintirile ogrăzii părinteşti ne învăluie simţurile cu tihna lucrurilor regăsite, abandonându-ne cu totul frumuseţilor dintru început ale lumii noastre.

Focuri de purificare aprindem în suflete, în care aruncăm gunoaiele ce ne urâţesc şi de împovărează. Greblăm frunzele moarte, strângem uscăturile, afânăm pământul înierbat să-i dăm voie astfel vieţii celei verzi să crească în noi, crudă şi curată, învăluită în lumina soarelui sfânt şi primenită în ploile limpezi ale Duhului. Dăm gerul pe căldură, disperarea pe cutezanţă şi moartea pe Înviere. Şi în nădejdea Învierii să ne fericim că încă suntem, în mila Domnului, împreună cu cei dragi nouă şi cu toţi adormiţii noştri din neam, trecuţi uşor în noi, ca o dulce povară. Să ne fericim că facem încă parte din acest Neam care, deşi bătut şi înjosit şi risipit, îşi caută, cu demnitate şi umilinţă, Mântuirea!

Read Full Post »

Nu m-am născut în Basarabia, cum de altfel nici părinţii mei nu s-au născut acolo. Nu am acolo rude de sânge, nu acolo este casa mea, nu am deci legături familiale cu acel pământ, cu oamenii care trăiesc acolo. Dar am simţit mereu, de mic, de când am aflat că România cea rotundă fusese odată şi mai rotundă, că ţării mele i-au fost furate teritorii şi oameni, i-au fost înstrăinate şi ascunse, am simţit că o parte din mine lipseşte, m-am simţit de atunci ca un trup infirm, ca un om căruia i-a căzut o mână, îndurând aproape fizic metafora poetului care nu înţelegea de ce ne-au tras graniţa peste genunchi. Şi de atunci visez Basarabia.

Căci, dincolo de realităţile ei tragice, de sistemul ei colectivist, de pământurile ei închise în complexurile agro-industriale, de încăpăţânarea prostească a unora de acolo, puşi pe inventat limbi şi naţiuni, de drag de scaune şi străini, dincolo de destinele umane spulberate şi însiberiate, sărăcite şi resemnate, Basarabia rămâne a fi ceea ce pare să-i fie pecetluit pe veci: un vis, un vis de aur. Atunci când evadăm din realitatea imediată, dureroasă şi îndrăznim pe tărâmurile eternităţii, Basarabia este un ideal, o stare de veghe, un recurs la conştiinţa de neam şi de ţară, o dorinţă şi un dor.

Basarabia, această fată frumoasă în ie albă de in, coboară pe la poale de codru, pe la loc dosit de vânt, pe poteci înierbate, drept spre inima mea. Trece prin podgorii luminate, mângâind boabe pline de must ce se coc în aşteptarea veseliei culesului din toamna promisă. Ascultă, în serile molcome de primăvară târzie, odihnindu-se pe-un plai, broaştele ce orăcăie în neştire în heleşteele din văi, de unde izvorăşte miezul tăcerii. Desculţă, prin colbul cărărilor prelungi străjuite de lanuri înalte de popşoi, umblă alene într-un timp suspendat în amurgul roşu de vară. Basarabia poartă părul lung, despletit, curgându-i pe spate, miroase a struguri, a zarzări şi-a noapte de iarnă cu sănii, e veselă şi îmbietoare ca o vreme bună.

Fecioara aceasta în ie mănâncă mere, trimite scrisori, iubeşte zăpada şi, precum în tablouri, poartă drapele tricolore.

Pământul basarabean, mărginit de ape, prea încercat şi prea râvnit, e azi cel mai revoluţionar spaţiu locuit de români. Simt că poartă în el, ca o sete, peste timp, cumva, neliniştea şi năzuinţa de care erau animaţi transilvănenii acum un veac şi mai bine.

Înstrăinaţi, exploataţi, ademeniţi şi trădaţi de atâtea ori în postatele istoriei, folosiţi mereu ca monedă de schimb pe tarabele marilor imperii, piese pe tabla de şah a tratatelor de pace şi a motivelor de război, moştenindu-şi din generaţie în generaţie toate aceste răni, basarabenii de azi au, în cea mai mare măsură, dintre toţi românii, conştiinţa apartenenţei lor la neam, îşi mărturisesc cel mai curat fibra naţională, dârzenia şi hotărârea. Ei sunt vârful de lance al luptei naţionale de acum, mândri că sunt români, însetaţi de românism, urmaşi demni ai acelui suflet de sfinţenie ridicat din pământul Basarabiei, martirul Valeriu Gafencu.

Avântul lor, fapta lor, credinţa lor dă azi consistenţă cauzei neamului şi poate ne zgălţâie şi nouă, celor de dincoace de Prut, prea multa noastră indiferenţă, comoditate şi autosuficienţă. Şi să nu ne mire dacă, dintre ei, dintre basarabeni, nu se vor mai naşte alţi Gafenci care să ne-aducă jertfele necesare. Sau poate alţi haiduci, sau poate alţi Căpitani.

Nu m-am născut în Basarabia, cum de altfel nici părinţii mei nu s-au născut acolo, dar mi-e un dor teribil de Basarabia, ca de acasă.

Read Full Post »

Încercând să găsesc, după puterile mele, semnele care să ne identifice ca neam, cu alte cuvinte „ce avem noi de suntem români?”, am găsit că ne face să fim aşa cum suntem pământul, termen generic care poate să însemne zestrea genetică, datele naturale, sângele şi lutul de care avem parte şi pe care ni le preumblăm în partea asta a noastră de lume, străjuită de ape, brazi şi stele, pe de o parte, şi credinţa, cea creştină, ce dă lutului din noi viaţă, miracol, cutezanţă şi stăruinţă în istorie. Întru aceste două laturi ne naştem fiecare din noi: materie însufleţită de Duh, pământ umblător în căutarea lui Dumnezeu care să ne bată, cu varga Lui de milostenie. Căci Îl căutăm pentru că L-am găsit deja, după vorbele unui sfânt părinte.

Dincolo de aste două margini care întruchipează fiinţa românească în lume şi în istorie, care ne fac să fim aşa cum suntem, întrebarea e ce trebuie să facem mai departe, ca să devenim? Ca să facem pasul de la ceea ce suntem la ceea ce am putea fi?

Poporului român i s-a dat bucuria unei patrii frumoase pe pământ şi credinţa unei patrii luminoase în cer; ca să o păstreze pe prima i se cere muncă, să o capete pe a doua i se cere dragoste.

Azi voi vorbi despre muncă.

Pământul din jurul nostru şi pământul din noi cere lucrare. Dar nemuncind pământul din jurul nostru nu vom avea cu ce să hrănim pământul din noi, pe care ni-l purtăm spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea sufletelor noastre.

Ţara noastră e binecuvântată cu sol mănos şi vreme bună de recoltă. Nu ne e dat nici chinul junglelor exuberante de nepătruns, nici nisipul arzător al deşerturilor pustii sau praful pietros al gheţurilor veşnice. Pământul ţării numai ce ne îmbie la muncă. E drept că bogăţia aceasta revărsată a dat prilej multor români să se lase pe tânjală şi parcă în vremurile de acum, mai mult ca niciodată. Câmpuri întregi nelucrate, păşuni pline de ciulini, livezi sălbăticite şi fâneţe necosite ne apar la tot pasul, tot mai multe şi mai dezolante privelişti ale indiferenţei. Pare că un fel de lehamite cuprinde încet această ţară, o delăsare şi o autosuficienţă soră cu moartea. Asta în timp ce ne hrănim cu poame mutante aduse de peste mări şi ţări, cu cărnuri dubioase şi legume de laborator, de parcă ne-am fi dat cu toţii consimţământul să fim cobaii unor experimente de ştiinţa nutriţiei, care să dea răspunsuri la întrebarea „cât de multe toxine poate suporta un corp omenesc?”. E păcat de noi şi pământul acesta care ar putea să hrănească cu îndestulare nu numai pe noi, cei ce trăim pe el, ci şi pe mulţi alţii.

Teama mea e că pământul nu mai suportă multă batjocură şi se va răzbuna aprig pe noi, pe nelegiuirea noastră, pe lipsa noastră de grijă, pe lenea noastră, pe trădarea noastră. Căci nelucrând pământul, îl trădăm de fapt, comitem un act de trădare. Teamă mi-e şi că mâniem pe Dumnezeu! Iar pedeapsa Lui poate fi şi mai înfricoşătoare!

Ne ştiam un popor de oameni harnici. Chiar ne lăudam cu asta. O mai dovedim, mulţi dintre noi, atunci când alergăm în cele străinătăţuri să robim la alţii, pe bani pe care-i considerăm buni pentru munci dintre cele mai mizere, la care ei nu se mai încumetă şi nu se mai înjosesc. Unde ne sunt gospodarii de odinioară, care-şi făceau bătătură largă, să încapă carul roată tras de boi, şura cu vite şi celelalte acareturi, care se trezeau dimineaţa şi ieşeau în grădină, să vadă cât au crescut peste noapte grânele, să-şi umfle piepturile de mulţumirea de a vedea cum răsar în soarele roşiatic roadele lor? Dar nu uitau nici să coboare grabnic din pod securile atunci când ţara îi chema s-o apare. Îşi apărau ţara pentru că-şi apărau, în primul rând, ţarina. Unde sunt ţăranii care sărutau pământul şi îşi făceau cruce la începutul lucrului, care scoteau icoanele din altare pe câmpuri  să vină ploaia la vreme de secetă, care scoteau iarna, la căldura sobei de lemne, şi o cană cu vin să petreacă cu neamurile şi vecinii c-au avut an bogat şi mănos? Azi parcă toate acestea s-au spulberat ca după potop. Şi se pare că chiar de un potop avurăm parte, de vreo jumătate de veac încoace!

Dan Puric amintea o povestire populară, în care pământul este văzut ca o masă, dar la picioarele căreia stau dracii şi o rod, ca să se prăbuşească. Noroc însă cu femeile care trec mălaiul prin ciur, iar dracii, auzind zgomotul muncii, fug. Concluzia domniei-sale era că, „în concepţia ţăranului român, munca ţine pământul să nu cadă, aceasta fiind probabil fibra morală adevărată a neamului nostru.”

Fraţilor, a venit vremea să ne readucem aminte să fim gospodari!

„România are un sens întrucât o începem” spunea Cioran în vremea când nădăjduia o schimbare la faţă a ţării. Pentru fiecare şi cu fiecare din noi România poate începe. Munca noastră face ca România să înceapă; alături de rugăciune şi jertfă, munca poate întări conturul acestei ţări. Căci ea este una dintre acele manifestări umane care strânge laolaltă un popor, care-i dă hrană materială, sănătate fizică şi simţul măsurii, care-l leagă de locul său, care-i dă rostul propriu între trecut şi viitor, între cele ce au fost şi cele ce vor veni, pe axa devenirii istorice. Căci nimic nu e mai direct ca împlinire decât să vezi că bobul pus de tine în pământ dă roadă sub îngrijirea ta, sub mâinile tale, la modul cel mai concret.

Aşadar, e vremea unui nou început. E vremea unor conducători deştepţi şi cuminţi, inspiraţi şi mai ales nehoţi, care să redea muncii valoare, preţuire şi răsplată. E vremea să ne punem pe treabă. Munca nu înjoseşte pe nimeni ci, dimpotrivă, înnobilează omul, îi dă putere şi prestanţă.

Bogăţia pământului trebuie dublată de hărnicia românilor, încurajată şi răsplătită cum se cuvine, pentru a reda României chip de grădină iar românilor pentru a le reda demnitatea, rostul, rezistenţa şi roada bună.

Read Full Post »

Pe diferite bloguri şi în alte locuri de pe internet, sesizez în ultima vreme o nelinişte din ce în ce mai acută legată de starea societăţii româneşti, o nelinişte pornită din deziluzia pe care o încearcă tot mai mulţi români, şi printre ei şi foarte mulţi tineri, vis-a-vis de clasa nostră politică, de imoralitatea conducătorilor noştri.

De aici, ca un lucru totuşi îmbucurător, remarc speranţa manifestată cel puţin la nivel declarativ de tot mai mulţi concetăţeni de a vedea o schimbare din temelii a clasei politice româneşti şi dorinţa de a se implica personal în acest sens într-o acţiune comună a celor cărora le pasă.

Mulţi din cei pe care i-am auzit ar vrea să vadă că se coagulează un grup de iniţiativă şi acţiune, că se strâng rândurile românilor de bună-credinţă, pentru a se trece de la vorbe la fapte, de la lamentări interminabile la exprimarea dârză a adevărurilor vieţii româneşti. Pentru a se trece de la starea de obidit şi supus care îndură resemnat batjocura conducătorilor politici la starea de om încrezător că mizeria care s-a cocoţat în fruntea ţării mai poate fi aruncată şi la gunoiul istoriei! Imoralităţii fără margini pe care o manifestă pe faţă, deja fără nici un pic de ruşine, politicienii noştri, trebuie să i se pună capăt, dar în nici un caz printr-o nouă imoralitate. Actuala clasă politică ne-a arătat că este urâtă aproape în întregul ei, astfel încât nu prea ai pe cine cu cine să înlocuieşti, dacă rămâi închis în limitele ei autoimpuse, înăcrite şi mucegăite.

Dar cred cu tărie că în ţara asta mai sunt şi oameni oneşti, curajoşi şi de bună-credinţă. E singura speranţă care ne-ar mai putea ţine, ca popor, laolaltă! Speranţa în oamenii buni ai acestei naţii, speranţa că aceştia încă mai există şi nu au dispărut cu totul!

De aceea lansez în acest loc o listă deschisă de subscrieri. Vă aştept aici pe toţi cei ce mai cred în România! Pe toţi cei ce mai cred că destinul acestei ţări nu s-a încheiat, că România mai are o şansă! Această şansă stă numai în voinţa noastră, în voinţa noastră afirmată faptic, materializată, participativă.

Caut 100 de români de treabă, 100 de români buni, cinstiţi şi cu drag de ţară! 100 de români cu credinţă, nădejde şi dragoste! De fapt, nu vă caut eu pe voi. Ştiind că ne căutăm unii pe alţii de mult timp, am speranţa că ne vom găsi, în sfârşit, unii pe alţii! Şi găsindu-ne noi, vom ajuta România să se regăsească pe ea însăşi!

De ce 100?, vă veţi întreba, poate. Pentru că orice început e mai greu. Când vom fi deja 100, vom porni în căutarea celor 1000, şi să dea Domnul să vină cât mai mulţi!

Suntem prea puţini, veţi spune, poate. Şi îmi veţi aminti iarăşi fatalitatea naţională că nu se face primăvară cu o floare. Să credem atunci că dacă nu ar ieşi primul ghiocel din zăpada îngheţată, n-ar şti primăvara că e vremea să sosească… Şi cu credinţa asta să ne strângem rândurile, pentru a ne întări încrederea că se poate!

Cu Dumnezeu înainte! Căci cu noi este Dumnezeu!

Read Full Post »

Găsesc din când în când prin paginile internetului articole care îmi atrag atenţia prin ceea ce cred eu a fi o preocupare a autorilor lor întru găsirea de soluţii la chestiunea românească. Adică sunt contribuţii, în opinia mea, bineînţeles, la lămurirea dilemei din care s-a născut şi acest blog, şi această dilemă poartă numele „România”. Pentru că România chiar este, azi, o dilemă.

Întrebarea „Ce facem cu România?” poate să însemne, în sensurile ei ultime şi teribile: „Există, de fapt, România?” sau, mai precis: „Mai merită să existe, de fapt, România?”. Mai are ceva ţara asta de spus lumii? Locuitorii ei, românii, se mai identifică întrucâtva cu ţara lor? Patria lor mai este patria lor, mai merită acest nume? Dacă toţi (majoritatea) dorim să emigrăm înseamnă că ţara asta s-a golit de conţinut sau că trebuie, mai devreme sau mai târziu, să se golească cumva de conţinut? Dacă ne conduc străinii, de pe la diferite instituţii, fonduri mondiale, tribunale şi înalte porţi pentru că ai noştri conducători, din neamul nostru, ne-au trădat, ne-au furat şi ne-au batjocorit, ţara noastră mai merită numele de ţară? Mai are rost să existe ca entitate pe harta lumii? Sau e mai bine să ne declarăm pur şi simplu teritoriu al nimănui, doar-doar i s-o face cuiva, vreunui stăpân cu bani, milă de noi şi ne va adopta cu totul, ca pe orfanii lumii?

M-am gândit să reproduc aici, în această categorie, articole sau fragmente găsite pe aiurea, pe net, care pun, fiecare în felul său, aceeaşi problemă: Ce facem cu România? Cu speranţa mea, declarată încă o dată, că mai există români care să-şi dorească România, şi că acei români se vor aduna, într-un fel sau altul, într-un RĂSPUNS! Mai jos reproduc un astfel de articol:

„Planul de salvare nationala

Sa nu ne mai imaginam ca unii sau altii, care se vor schimba vremelnic in fruntea tarii, ne vor scoate din criza si ne vor conduce pe drumul cel bun. Guvernantii unei natiuni se pot opune, este adevarat, progresului si dezvoltarii unui stat, prin legile proaste si haotice pe care le promoveaza. Ei nu pot insa niciodata, atat timp cat cetatenii acelei tari vor fi liberi, sa dicteze mereu drumul pe care il va urma majoritatea. Dimpotriva.

Exista mereu o suma a vointelor, dorintelor si viselor cetatenilor unui stat, care in final se contabilizeaza intr-un trend national. Spune-mi ce visuri de viata ai, ca sa iti spun ce vei ajunge in viata. Dincolo de educatia primita, de trasaturile cu care am fost inzestrati genetic, ne defineste idealul pe care ni-l formam in viata. Atat timp cat nu vom sti sa visam si nu vom avea curajul sa ne dorim aparent imposibile, vom ramane mereu o natiune care se zbate doar pentru a supravietui.

Mediocritatea reprezentantilor clasei politice, care s-au intamplat sa ne reprezinte la cel mai inalt nivel dupa 1989, ne-a dezgustat in asemenea hal incat ori ne-am retras din fata lor, pierindu-ne orice urma de interes pentru viata politica, ori ne-a inrait pana acolo incat sa ne dorim doar sa scapam de ei.

De cativa ani nu facem altceva decat sa ne rugam cerului, imediat cum s-au instalat la conducerea tarii, sa ni-i ia de pe cap. Fiind un popor cu asteptari legate de implinirea nevoilor de baza, nu am facut decat sa asteptam sa ni se dea. Ne-am pus toate sperantele mereu in „Taticul” de la conducere, pentru ca inevitabil de fiecare data sa sfarsim dezamagiti si inselati. Pentru ca atat timp cat noi nu credem in idei, dincolo de o persoana sau alta, si asteptam totul doar de la unul sau de la altul, vom sfarsi intotdeauna prin a fi inselati de cutare sau cutarica.

Oricat de naivi am putea fi, pana nu vom crede in noi, pana nu vom visa cu ochii deschisi ca putem sa transformam Romania dintr-o tara mereu clasata ultima (in toate cele bune si prima in cele rele) intr-un stat cu care sa ne putem mandri oriunde in lume, nu vom reusi decat sa ne adancim in mediocritate si mizerie.

Miracolele se petrec atunci cand crezi in ele si cand stii ca tu le poti indeplini. Daca vom sta sa ne rugam si sa asteptam ca mereu altii sa vina si sa ne dea, sa ne arate, sa ne invete si sa ne ajute, atunci vom ajunge sclavii lor si rusinea Europei. Pentru inceput, trebuie sa gasim puterea de a crede. Conducatorii trebuie sa aiba inteligenta sa ne arate ca se poate. Iar apoi sa avem rabdare. Pentru ca nimic nu are cum sa ne stea in cale, atunci cand nu avem nicio alta dorinta mai mare decat sa reusim in ceea ce ne-am propus.

Uitati de ei, ganditi-va la voi si la cate puteti realiza singuri, fie si impotriva lor. Credeti si atunci cand nimic nu a mai ramas de crezut. E primul pas inainte.

Duminica, 26 Decembrie 2010, ora 18:00

Sursa: Ziare.com
Autor: Iulian Leca”

Read Full Post »

Older Posts »

%d blogeri au apreciat asta: