Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Decembrie 2010

Pe diferite bloguri şi în alte locuri de pe internet, sesizez în ultima vreme o nelinişte din ce în ce mai acută legată de starea societăţii româneşti, o nelinişte pornită din deziluzia pe care o încearcă tot mai mulţi români, şi printre ei şi foarte mulţi tineri, vis-a-vis de clasa nostră politică, de imoralitatea conducătorilor noştri.

De aici, ca un lucru totuşi îmbucurător, remarc speranţa manifestată cel puţin la nivel declarativ de tot mai mulţi concetăţeni de a vedea o schimbare din temelii a clasei politice româneşti şi dorinţa de a se implica personal în acest sens într-o acţiune comună a celor cărora le pasă.

Mulţi din cei pe care i-am auzit ar vrea să vadă că se coagulează un grup de iniţiativă şi acţiune, că se strâng rândurile românilor de bună-credinţă, pentru a se trece de la vorbe la fapte, de la lamentări interminabile la exprimarea dârză a adevărurilor vieţii româneşti. Pentru a se trece de la starea de obidit şi supus care îndură resemnat batjocura conducătorilor politici la starea de om încrezător că mizeria care s-a cocoţat în fruntea ţării mai poate fi aruncată şi la gunoiul istoriei! Imoralităţii fără margini pe care o manifestă pe faţă, deja fără nici un pic de ruşine, politicienii noştri, trebuie să i se pună capăt, dar în nici un caz printr-o nouă imoralitate. Actuala clasă politică ne-a arătat că este urâtă aproape în întregul ei, astfel încât nu prea ai pe cine cu cine să înlocuieşti, dacă rămâi închis în limitele ei autoimpuse, înăcrite şi mucegăite.

Dar cred cu tărie că în ţara asta mai sunt şi oameni oneşti, curajoşi şi de bună-credinţă. E singura speranţă care ne-ar mai putea ţine, ca popor, laolaltă! Speranţa în oamenii buni ai acestei naţii, speranţa că aceştia încă mai există şi nu au dispărut cu totul!

De aceea lansez în acest loc o listă deschisă de subscrieri. Vă aştept aici pe toţi cei ce mai cred în România! Pe toţi cei ce mai cred că destinul acestei ţări nu s-a încheiat, că România mai are o şansă! Această şansă stă numai în voinţa noastră, în voinţa noastră afirmată faptic, materializată, participativă.

Caut 100 de români de treabă, 100 de români buni, cinstiţi şi cu drag de ţară! 100 de români cu credinţă, nădejde şi dragoste! De fapt, nu vă caut eu pe voi. Ştiind că ne căutăm unii pe alţii de mult timp, am speranţa că ne vom găsi, în sfârşit, unii pe alţii! Şi găsindu-ne noi, vom ajuta România să se regăsească pe ea însăşi!

De ce 100?, vă veţi întreba, poate. Pentru că orice început e mai greu. Când vom fi deja 100, vom porni în căutarea celor 1000, şi să dea Domnul să vină cât mai mulţi!

Suntem prea puţini, veţi spune, poate. Şi îmi veţi aminti iarăşi fatalitatea naţională că nu se face primăvară cu o floare. Să credem atunci că dacă nu ar ieşi primul ghiocel din zăpada îngheţată, n-ar şti primăvara că e vremea să sosească… Şi cu credinţa asta să ne strângem rândurile, pentru a ne întări încrederea că se poate!

Cu Dumnezeu înainte! Căci cu noi este Dumnezeu!

Read Full Post »

Găsesc din când în când prin paginile internetului articole care îmi atrag atenţia prin ceea ce cred eu a fi o preocupare a autorilor lor întru găsirea de soluţii la chestiunea românească. Adică sunt contribuţii, în opinia mea, bineînţeles, la lămurirea dilemei din care s-a născut şi acest blog, şi această dilemă poartă numele „România”. Pentru că România chiar este, azi, o dilemă.

Întrebarea „Ce facem cu România?” poate să însemne, în sensurile ei ultime şi teribile: „Există, de fapt, România?” sau, mai precis: „Mai merită să existe, de fapt, România?”. Mai are ceva ţara asta de spus lumii? Locuitorii ei, românii, se mai identifică întrucâtva cu ţara lor? Patria lor mai este patria lor, mai merită acest nume? Dacă toţi (majoritatea) dorim să emigrăm înseamnă că ţara asta s-a golit de conţinut sau că trebuie, mai devreme sau mai târziu, să se golească cumva de conţinut? Dacă ne conduc străinii, de pe la diferite instituţii, fonduri mondiale, tribunale şi înalte porţi pentru că ai noştri conducători, din neamul nostru, ne-au trădat, ne-au furat şi ne-au batjocorit, ţara noastră mai merită numele de ţară? Mai are rost să existe ca entitate pe harta lumii? Sau e mai bine să ne declarăm pur şi simplu teritoriu al nimănui, doar-doar i s-o face cuiva, vreunui stăpân cu bani, milă de noi şi ne va adopta cu totul, ca pe orfanii lumii?

M-am gândit să reproduc aici, în această categorie, articole sau fragmente găsite pe aiurea, pe net, care pun, fiecare în felul său, aceeaşi problemă: Ce facem cu România? Cu speranţa mea, declarată încă o dată, că mai există români care să-şi dorească România, şi că acei români se vor aduna, într-un fel sau altul, într-un RĂSPUNS! Mai jos reproduc un astfel de articol:

„Planul de salvare nationala

Sa nu ne mai imaginam ca unii sau altii, care se vor schimba vremelnic in fruntea tarii, ne vor scoate din criza si ne vor conduce pe drumul cel bun. Guvernantii unei natiuni se pot opune, este adevarat, progresului si dezvoltarii unui stat, prin legile proaste si haotice pe care le promoveaza. Ei nu pot insa niciodata, atat timp cat cetatenii acelei tari vor fi liberi, sa dicteze mereu drumul pe care il va urma majoritatea. Dimpotriva.

Exista mereu o suma a vointelor, dorintelor si viselor cetatenilor unui stat, care in final se contabilizeaza intr-un trend national. Spune-mi ce visuri de viata ai, ca sa iti spun ce vei ajunge in viata. Dincolo de educatia primita, de trasaturile cu care am fost inzestrati genetic, ne defineste idealul pe care ni-l formam in viata. Atat timp cat nu vom sti sa visam si nu vom avea curajul sa ne dorim aparent imposibile, vom ramane mereu o natiune care se zbate doar pentru a supravietui.

Mediocritatea reprezentantilor clasei politice, care s-au intamplat sa ne reprezinte la cel mai inalt nivel dupa 1989, ne-a dezgustat in asemenea hal incat ori ne-am retras din fata lor, pierindu-ne orice urma de interes pentru viata politica, ori ne-a inrait pana acolo incat sa ne dorim doar sa scapam de ei.

De cativa ani nu facem altceva decat sa ne rugam cerului, imediat cum s-au instalat la conducerea tarii, sa ni-i ia de pe cap. Fiind un popor cu asteptari legate de implinirea nevoilor de baza, nu am facut decat sa asteptam sa ni se dea. Ne-am pus toate sperantele mereu in „Taticul” de la conducere, pentru ca inevitabil de fiecare data sa sfarsim dezamagiti si inselati. Pentru ca atat timp cat noi nu credem in idei, dincolo de o persoana sau alta, si asteptam totul doar de la unul sau de la altul, vom sfarsi intotdeauna prin a fi inselati de cutare sau cutarica.

Oricat de naivi am putea fi, pana nu vom crede in noi, pana nu vom visa cu ochii deschisi ca putem sa transformam Romania dintr-o tara mereu clasata ultima (in toate cele bune si prima in cele rele) intr-un stat cu care sa ne putem mandri oriunde in lume, nu vom reusi decat sa ne adancim in mediocritate si mizerie.

Miracolele se petrec atunci cand crezi in ele si cand stii ca tu le poti indeplini. Daca vom sta sa ne rugam si sa asteptam ca mereu altii sa vina si sa ne dea, sa ne arate, sa ne invete si sa ne ajute, atunci vom ajunge sclavii lor si rusinea Europei. Pentru inceput, trebuie sa gasim puterea de a crede. Conducatorii trebuie sa aiba inteligenta sa ne arate ca se poate. Iar apoi sa avem rabdare. Pentru ca nimic nu are cum sa ne stea in cale, atunci cand nu avem nicio alta dorinta mai mare decat sa reusim in ceea ce ne-am propus.

Uitati de ei, ganditi-va la voi si la cate puteti realiza singuri, fie si impotriva lor. Credeti si atunci cand nimic nu a mai ramas de crezut. E primul pas inainte.

Duminica, 26 Decembrie 2010, ora 18:00

Sursa: Ziare.com
Autor: Iulian Leca”

Read Full Post »

%d blogeri au apreciat asta: