Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘natiune’

CHEMAREA!

Peste tânguiri de toamnă, peste resemnări de năpăstuiţi, peste neputinţe moştenite şi prea uşor asumate, peste blazări şi păcate, un grup de tineri frumoşi şi curaţi ne lansează o chemare!

Ce-ar fi să-i ascultăm?

Read Full Post »

Găsesc din când în când prin paginile internetului articole care îmi atrag atenţia prin ceea ce cred eu a fi o preocupare a autorilor lor întru găsirea de soluţii la chestiunea românească. Adică sunt contribuţii, în opinia mea, bineînţeles, la lămurirea dilemei din care s-a născut şi acest blog, şi această dilemă poartă numele „România”. Pentru că România chiar este, azi, o dilemă.

Întrebarea „Ce facem cu România?” poate să însemne, în sensurile ei ultime şi teribile: „Există, de fapt, România?” sau, mai precis: „Mai merită să existe, de fapt, România?”. Mai are ceva ţara asta de spus lumii? Locuitorii ei, românii, se mai identifică întrucâtva cu ţara lor? Patria lor mai este patria lor, mai merită acest nume? Dacă toţi (majoritatea) dorim să emigrăm înseamnă că ţara asta s-a golit de conţinut sau că trebuie, mai devreme sau mai târziu, să se golească cumva de conţinut? Dacă ne conduc străinii, de pe la diferite instituţii, fonduri mondiale, tribunale şi înalte porţi pentru că ai noştri conducători, din neamul nostru, ne-au trădat, ne-au furat şi ne-au batjocorit, ţara noastră mai merită numele de ţară? Mai are rost să existe ca entitate pe harta lumii? Sau e mai bine să ne declarăm pur şi simplu teritoriu al nimănui, doar-doar i s-o face cuiva, vreunui stăpân cu bani, milă de noi şi ne va adopta cu totul, ca pe orfanii lumii?

M-am gândit să reproduc aici, în această categorie, articole sau fragmente găsite pe aiurea, pe net, care pun, fiecare în felul său, aceeaşi problemă: Ce facem cu România? Cu speranţa mea, declarată încă o dată, că mai există români care să-şi dorească România, şi că acei români se vor aduna, într-un fel sau altul, într-un RĂSPUNS! Mai jos reproduc un astfel de articol:

„Planul de salvare nationala

Sa nu ne mai imaginam ca unii sau altii, care se vor schimba vremelnic in fruntea tarii, ne vor scoate din criza si ne vor conduce pe drumul cel bun. Guvernantii unei natiuni se pot opune, este adevarat, progresului si dezvoltarii unui stat, prin legile proaste si haotice pe care le promoveaza. Ei nu pot insa niciodata, atat timp cat cetatenii acelei tari vor fi liberi, sa dicteze mereu drumul pe care il va urma majoritatea. Dimpotriva.

Exista mereu o suma a vointelor, dorintelor si viselor cetatenilor unui stat, care in final se contabilizeaza intr-un trend national. Spune-mi ce visuri de viata ai, ca sa iti spun ce vei ajunge in viata. Dincolo de educatia primita, de trasaturile cu care am fost inzestrati genetic, ne defineste idealul pe care ni-l formam in viata. Atat timp cat nu vom sti sa visam si nu vom avea curajul sa ne dorim aparent imposibile, vom ramane mereu o natiune care se zbate doar pentru a supravietui.

Mediocritatea reprezentantilor clasei politice, care s-au intamplat sa ne reprezinte la cel mai inalt nivel dupa 1989, ne-a dezgustat in asemenea hal incat ori ne-am retras din fata lor, pierindu-ne orice urma de interes pentru viata politica, ori ne-a inrait pana acolo incat sa ne dorim doar sa scapam de ei.

De cativa ani nu facem altceva decat sa ne rugam cerului, imediat cum s-au instalat la conducerea tarii, sa ni-i ia de pe cap. Fiind un popor cu asteptari legate de implinirea nevoilor de baza, nu am facut decat sa asteptam sa ni se dea. Ne-am pus toate sperantele mereu in „Taticul” de la conducere, pentru ca inevitabil de fiecare data sa sfarsim dezamagiti si inselati. Pentru ca atat timp cat noi nu credem in idei, dincolo de o persoana sau alta, si asteptam totul doar de la unul sau de la altul, vom sfarsi intotdeauna prin a fi inselati de cutare sau cutarica.

Oricat de naivi am putea fi, pana nu vom crede in noi, pana nu vom visa cu ochii deschisi ca putem sa transformam Romania dintr-o tara mereu clasata ultima (in toate cele bune si prima in cele rele) intr-un stat cu care sa ne putem mandri oriunde in lume, nu vom reusi decat sa ne adancim in mediocritate si mizerie.

Miracolele se petrec atunci cand crezi in ele si cand stii ca tu le poti indeplini. Daca vom sta sa ne rugam si sa asteptam ca mereu altii sa vina si sa ne dea, sa ne arate, sa ne invete si sa ne ajute, atunci vom ajunge sclavii lor si rusinea Europei. Pentru inceput, trebuie sa gasim puterea de a crede. Conducatorii trebuie sa aiba inteligenta sa ne arate ca se poate. Iar apoi sa avem rabdare. Pentru ca nimic nu are cum sa ne stea in cale, atunci cand nu avem nicio alta dorinta mai mare decat sa reusim in ceea ce ne-am propus.

Uitati de ei, ganditi-va la voi si la cate puteti realiza singuri, fie si impotriva lor. Credeti si atunci cand nimic nu a mai ramas de crezut. E primul pas inainte.

Duminica, 26 Decembrie 2010, ora 18:00

Sursa: Ziare.com
Autor: Iulian Leca”

Read Full Post »

Filmul este, înainte de toate, o artă, dar poate avea şi valenţele unui document, în două ipostaze: atunci când e conceput ca un documentar, vrând deci din capul locului să imortalizeze pe peliculă, pe acest suport material, crâmpeie de viaţă, personalităţi, evenimente extraordinare sau doar întâmplări cotidiene, pentru a rămâne mărturie posterităţii, sau când filmul, vrându-se de astă dată operă de artă, ne relevă indirect, în perspectiva timpului, date şi fapte concrete despre vremea când a fost realizat, despre locurile, moravurile, oamenii şi ideile lor transpuse în acel film.

Dincolo de aceste două ipostaze, filmul a fost transformat de multe ori, din păcate, într-o unealtă de propagandă. Mă refer, în cazul nostru, în special la perioada comunistă, atunci când, sub acoperământul unui act artistic, compromisurile şi obedienţa unor regizori au transpus de fapt pe ecrane directivele de partid şi clişeele de lemn ale ideologiei oficiale.

Remarcăm cu consternare cu toţii că această aşa-zisă „zestre cinematografică” ne urmăreşte încă şi azi, după 20 de ani de la dispariţia comunismului, ca un strigoi care bântuie aproape zi de zi casele românilor, prin intermediul televiziunilor capitaliste, de astă dată, „culturalizând” încă oamenii cu faptele de vază ale vreunui preşedinte de C.A.P., ale vreunui secretar de partid din uzina oamenilor muncii sau ale vreunui şef de miliţie care prinde pe bandiţii de legionari, aducându-i în faţa judecăţii drepte a justiţiei populare. După 20 de ani de la executarea Ceauşeştilor, nouă ni se mai face, încă, propagandă comunistă pe faţă, de cele mai multe ori fără atenţionări prealabile, fără note de subsol, fără revizuiri necesare, şi mai ales fără scuze din partea autorilor. Pentru că asta mi se pare cel mai grotesc lucru: nu numai că autorii acelor stupizenii numite filme n-au decenţa să le retragă din circuitul cinematografic, să se dezică de ele, să recunoască pe faţă mistificarea pe care au produs-o spre îndobitocirea maselor, dar se şi mândresc cu faptul că le aparţin, le expun la loc de cinste în propria biografie, le etalează încă pe taraba pe care îşi scot la vânzare nimicniciile unei vieţi aservite cauzei comuniste falimentare şi criminale. Precum un pensionar resemnat ce-şi scoate la vânzare în târgul de vechituri pantofii uzaţi şi medaliile pe care le-a primit în întrecerea socialistă pe întreprindere.

Nu ştiu cât înţelege un tânăr al zilelor noastre din acele filme de care pomeneam mai sus, dar trăiesc cu speranţa să se facă a nu înţelege nimic şi să ceară explicaţii. I se va vorbi atunci de filme făcute la comandă politică, de filme înscrise în planurile cincinale ale partidului comunist.

Înţeleg de ce a făcut Sergiu Nicolaescu seria de filme „Cu mâinile curate”, înţeleg de asemenea de ce s-au produs filme precum „Un surâs în plină vară”, „Răsună Valea”, „Salutări de la Agigea” sau „Iarba verde de acasă” (ca să nu dau decât câteva din zecile  de exemple) şi înţeleg, mai nou, de ce se fac filme care redau mizeria postrevoluţionară sau care urmăresc succesul facil la public, promovând un umor răsuflat, de revistă încropită de amatori.

Greu de înţeles mi se pare însă, pentru ziua de azi, încăpăţânarea şi voinţa ce i-au determinat pe domnii Popescu (tatăl – producător, şi fiul – regizor şi scenarist) să desăvârşească filmul „Portretul luptătorului la tinereţe”. Filmul ăsta s-a născut după cinci ani de muncă, cu bani luaţi împrumut, cu multe sacrificii din partea autorilor. El este rezultatul unei adevărate lupte, asumate de realizatori, de recuperare morală a unei pagini din istoria noastră recentă, de care mulţi încă se feresc – rezistenţa anticomunistă din munţi. Ceea ce a făcut regizorul Constantin Popescu jr. este un act de mare curaj, o încercare de a ne face vizibilă o realitate ce aparţine istoriei noastre, dar care ne-a fost ascunsă şi prezentată taman pe dos atâţia ani, o realitate ce dă seamă de partea noastră de rezistenţă demnă, ca naţie, în faţa mocirlei şi neghiobiei comuniste.

Şi e cu atât mai inedită apariţia acestui film azi, şi mai salutară, cu cât el a fost făcut practic împotriva tuturor: împotriva vremurilor, împotriva prejudecăţilor, împotriva resurselor financiare, împotriva crizei, împotriva comodităţii naţionale, împotriva uitării. Şi găsesc şi mai lăudabilă intenţia regizorului Constantin Popescu, aflând de promisiunea făcută nouă că „Portretul luptătorului la tinereţe” este doar prima parte a unei trilogii care va aborda subiectul rezistenţei anticomuniste româneşti. Un efort imens întru restaurarea, cu mijloacele artei cinematografice, a demnităţii noastre ca neam.

Se întreba cineva, văzând filmul, ce i-o fi îndemnat pe Ion Gavrilă Ogoranu şi pe camarazii lui să lupte împotriva statului comunist, o luptă disproporţionată ca mijloace, în care rezultatul final se putea lesne anticipa. O luptă însă care a rămas, din perspectiva timpului, una dintre puţinele mărturii ale curajului unei naţii. Şi aş spune că aceleaşi imbolduri sufleteşti care i-au mânat pe eroii lui Constantin Popescu să urce în munţi şi să lupte cu arma în mână l-au determinat şi pe tânărul regizor de azi să facă acest film. Aceeaşi mâhnire, aceeaşi ardoare, acelaşi adevăr.

Şi de aceea consider şi încep să înţeleg că locul domnului Popescu nu e doar aici, în spatele camerei de filmat, pe scaunul regizoral, la masa de montaj, ci e şi acolo, în căldura, culoarea şi vibraţia imaginii pe pânză, printre aceşti eroi trişti şi mântuiţi, rătăciţi prin pădurile României eterne, pe care ni i-a redat spre aducere-aminte, spre neuitare, dar mai ales spre luare-aminte.

Read Full Post »

%d blogeri au apreciat asta: